MAT V.2.0

Ce sa fac in Bucuresti?

2009-08-13T17:35:00.000+03:00

Călătoria fără billet e un fapt antisocial, “clubul Bon Ton – cea mai nouă atracţie a oraşului”, “parc acvatic”, “grădina zoologică”, “poate-ţi place elefantul”, Club Control, “magazinele de pe Lipscani”, “gheretele din Bucur Obor”, “shopping pentru fete”, “de ce pula mea să mergi?”, “la ceainăria Cârtureşti”, “aero-gara Băneasa – pentru că e mai intim şi are o arhitectură mai frumoasă”, “au o sală în care toţi medicii expun opere de artă pe care le-au făcut ei”, vreţi să le scriem pe toate-toate?”, “studiourile Buftea – ca să vezi unde se fac telenovelele”, “viaţă mai jmekeră în Sălăjean şi Pantelimon, “IDM – lângă Gara Basarab”, “haine ieftine”, “Centrul Myanmar, pe Socului”, “Pescăruş cu specific românesc”, “în Europa, tot ce vrei şi ce nu vrei”, “Dragonul Roşu nu mai zicem”, “Parcul Lia Manoliu”, “duminică”, “punem prima întrebare”, “sunt stresaţi”, “le bifez pe amândouă”, “tu ce crezi?”, “mai e un pic”, “nu sunt nesimţiţi”, încăpăţânat înseamnă limitat”, “e de obicei brunet”, “scrie roşu acolo”, “în jurul meu au ochii verzi”, “ardelenii gătesc cel mai bine din ţară”, “fac sarmale”, mi-e foame. “sunt catolici care face de pomană”, “ei adoptă foarte repede stilurile”, “sunt mai deschişi”, “bucureştenii sunt foarte stresaţi”, “sunt destul de multe pericole acolo”, “acuma dau piept cu ce-i acolo”, “ne-am distrat cu voi”, “ne-a trecut şi nouă timpul mai uşor”, “uitaţi-vă pe blog”, “putem vorbi cu oei aici?”, “Zoo Băneasa”, “mai mergi încolo?”, “înainte se dădea un pahar de palincă cui era bolnav în spital”, “penicilină muncitorească”, Costea, “avem tone de material şi nu avem ce face cu el”. Postare uşoară, tinere!

Borş de tren(Sformer), în pauză şi nu numai

2009-08-13T15:42:00.000+03:00

“We go with Păcală”, am uitat de Kevin, pauză, “sări cu un sanviş”, ai văzut nişte ochelari cu leopard?”, nu se loghează pe aglomerări”, “he said I looked like Nadzi”, “what does she want from you?”, “eu m-am cam plictisit”, mi-au trecut nervii, Zoe, “vrei să fumăm?”, “ciocolată?”, Paul poartă Laura Lazăr, “aţi făcut portrete?”, mai avem timp, “era adventist, dar nu ţi-a zis ţie”, haha, “ciocu’ mic!”, “Matei nu mi-a dat reportofonul”, “ştii jocul?”, “step by step”, “el nu suportă clujenii”, “mi se pare un fel de opus al ardelenilor”, “de-acolo sună ceasul!”, “contrazici ideea de a fi om”, “toţi clujenii sunt la fel”, “ce băbuţă am prins…”, “personae diferite”, “…se ştia cu Carol al Doilea”, “una e afacerea şi alta e să munceşti”, “discuţii exagerat de unse cu unt”, şah, “cum să tragi o concluzie despre Bucureşti?”, “e stupid total”, Control, Lipscani, “întocmim un mic ghid”, Editors în parcul…Herăstrău, Cărtureşti, “eu n-am fost niciodată la MNAC”, “it’s so French”, “is Bucharest to big for you?”, “I am from Belgium”, Umberto Eco, Flamish speaking are wealthier, they work harder, so they have to pay the big taxes for the French people – it’s all about economics”. Aşa zice şi taică-meu.

TrenSformers Live Blogging – Cluj - Bucureşti

2009-08-13T13:08:00.001+03:00

Tocăniţa online: accelerat 1746, vagonul 3, locurile 111-116, Paul, Zoe, David, Constantin, Ioana, eu, Miron, Andra, Andrei, Tania, “bravo lui Funar, sa vopsească tot în culori frumoase”, “mergeti des cu trenul?, “bucureştenilor le place să se auto-zeifice”, Biblia, multe voci, aparate, suflete, “clujenii sunt mai modeşti”, “ce urât vorbesc moldovenii”, “bucureştenii sunt stresaţi, “”nu-mi place în Bucureşti”, mă-ntreb cât sunt eu de tolerant, “ardelenii gătesc cel mai gras”, “la Bucureşti se fac sarmalele adevărate”, “noi suntem mai lenţi”, şi eu sunt mai lent, “adevărata limbă română se vorbeşte în Sud, “ardelenii au suflet prea bun”, “românul e naiv”, “în Bucureşti se vorbeşte toate limbile, ca să zic aşa”, “bucureştenii n-au timp de citit”, eu am timp dar n-am chef, “icoana nu lipseşte din casa unui ardelean”, “…şi slănina, palinca, vinul”, “din casa unui bucureştean nu lipseşte maneaua”, “maneaua spune ceva despre românii ceilalţi”, avem multe laptopuri, dar ne lipsesc multe, “ardeleanul nu e mândru”, “spune-mi cu cine eşti prieten ca să-ţi spun cine eşti”, “i-am oferit un corn şi după două săptămâni ne-am câsâtorit – vâzut, plăcut luat”, “după muncă şi râsplată”, nu mai am baterie, punct şi virgulă.

TrenSformers

2009-08-12T12:46:00.002+03:00

MATV2 işi găseşte un nou scop. Poate un prim scop. Mat va fi pentru două zile trenSformer, în jurul rutei CFR Cluj-Bucureşti.

Revin cu detalii... până atunci, click http://trensformers.wordpress.com

Proiecte şi alte prostii

2009-06-23T13:36:00.002+03:00

Nu-mi place să fac mult timp acelaşi lucru, asta este clar. Vreau să încep tot timpul altceva. Pic toate testele de anduranţă, dar le iau cu brio pe cele de eficienţă pe termen scurt. Mă sperie gândul că mai am doi ani de facultate, doar pentru că n-am reuşit să petrec în nicio instituţie mai mult de un an întreg. În afară de Liceul Tonitza, unde am stat opt şi unde m-aş întoarce şi mâine pentru încă vreo patru-cinci.

Vor fi doi ani interesanţi, pentru că îi numesc anii mei de căutări. Îmi propun să fac numai ce îmi place în următorii ani - atât cât îmi vor permite finanţele - şi să trag linie peste două veri, să mă lămuresc atunci ce voi fi devenit. Zilele astea mă gândesc la nişte emisiuni radio/tv online şi mă pregătesc să plec la Vaslui. Mă-ntorc şi mă mut la B'Est Fest. Apoi plec la Novisad, mă-ntorc şi cred că plec iar o săptămână, la Braşov. Cu treabă, ar trebui... Sper să nu uit că sunt în vacanţă.

Mâine încep şi şcoala de şoferi, voiam doar să ştii. Vorba unei prietene foarte bune: "Matei, la tine oricum totul e public!" În curând, apare mateischwartz.ro...

Liber, GQ şi Cabral

2009-05-25T13:45:00.003+03:00

Acum aproximativ o lună am hotărât să continui doar din poziţia de colaborator al Gentleman's Quarterly, jurnalist free-lancer şi student, în principal pentru a obţine mai mult timp pentru mine. Săptămâna asta a ieşit pe piaţă ultimul număr GQ cu mine în redacţie ca editor.

Pe copertă este Cabral, iar în interior un text bun despre piraterie scris de Mădălina Preda, un pictorial de modă semnat Ovidiu Buta şi fotografiat de Lukas Dvorak, şi, evident, un cover-story-interviu cu Cabral. Personajul principal al acestui numar mi-a aminit de o poveste genială a unui amic, petrecută vara trecută.

Amicul meu, un tip de vreo douăzeci şi ceva de ani, plăcut şi uşor infantil, era la Mamaia, pe o plajă privată, dotată cu piscină. În jurul lui, prietena lui şi alte zece-cincisprezece fete foarte "dotate", hostese pentru Red-Bull. La aceeaşi piscină era şi Cabral - zvelt, cu pielea ciocolatie şi muşchii la vedere. Cabral se tot învârtea pe lângă fete, le făcea conversaţie, chiar îi făcea conversaţie şi amicului meu, numai datorită conjuncturii, să-i spnem fericite, în care se afla acesta. Încerc să-l citez aproximativ: "ştii cum intrăm noi, oamenii obişnuiţi, în piscină, nu? Întâi punem un picior, încercăm apa, ni se face pielea de găină, mi forţăm un centimetru doi, intrăm în apă până la pulpe, o simţim cum ne udă şortul de baie, ne retragem din nou şi, în fine, ne luăm inima în dinţi şi intrăm contorsionaţi în apă, cu testiculele îngheţate - nu şi Cabral; Cabral intră în apă cu spatele drept, ca un bărbat adevărat. Niciun muşchi nu i se mişcă pe corp la contactul cu apa, iar picături mari le stropesc sânii fetelor de pe marginea piscinei - intratul în apă <<stilul Cabral>>".

Amicul meu a intrat de-atunci toată vara în apă "stilul Cabral". Deşi muşchii feţei îi înţepeneau de frig într-o grimasă sinitră, văzut din spate (prin ochii fetelor sexy de la Red-Bull) omul nostru - ca şi Cabral - arăta a bărbat adevărat. Poate încerc şi eu vara asta "stilul Cabral" - fotografii de la piscină, numai în GQ.

Jucătorii manelişti şi jurnaliştii trişti

2009-05-15T11:48:00.004+03:00

Gazeta Sporturilor a pornit o campanie agresivă, legată de neregulile din sportul românesc: "Nouă ne pasă de sport. Poate prea mult".

Toate bune şi frumoase - nu voiam să discut pe blogul de faţă nici despre campanii media, nici despre alţi jurnalişti şi nici măcar despre fotbal, deşi este una dintre pasiunile mele. Blogul ăsta este despre mine şi despre oameni. S-a născut tocmai din nevoia mea de a mă apropia mai mult - şi mai profund - de oameni şi de uman. Şi astăzi m-am revoltat!

Prima acţiune TV din campania Gazetei se va desfăşura astăzi, în timpul meciului Steaua-Rapid, şi foloseşte ca teasing pe gsp.ro următoarea fraza: Uită-te azi la derbyul Steaua - Rapid, ora 21:00, pe Antena 1 şi pe GSP.RO şi vei vedea ce pot păţi jucătorii manelişti într-un vestiar de fotbal!

Ce nu se înţelege, din capul locului, este faptul că jucătorii de fotbal au dreptul - la fel ca tot restul oamenilor - să aibă exact gusturile muzicale pe care le doresc, aşa cum au dreptul să iasă cu ce femei doresc, dreptul să poarte exact hainele care le plac etc. etc. Mi se pare sinistru că în România secolului XXI, jurnaliştii încă promovează nişte valori proprii, transformate în cod etic general valabil.

Aşa că vin şi întreb: faptul că ascult altă muzică decât cea care vă place vouă (sau majorităţii) îmi şubrezeşte în vreun fel din calităţile de jurnalist pe care le am, probate de poziţia în care mă aflu şi de banii cu care sunt remunerat? Dacă, prin absurd, s-ar descoperi că Neagu Djuvara (să zicem) ascultă câte o manea în surdină înainte de culcare, nu ar mai fi istoricul pe care îl ştim cu toţii? Este obligatoriu să conştientizăm - la nivel de naţie - că nu gusturile personale (fie ele şi ale unor persoane publice) sunt subiect de dezbatere publică, ci acţiunile, rezultatele lor profesionale - singurele cuantificabile după un "barem".

Dacă nu ai dat gol cu Insulele Feroe eşti o echipă de fotbal prost pregătită, lipsită de valoare sau dezinteresată (o analiză aprofundată a problemei poate determina cauzele reale ale unui eşec), dar dacă îl asculţi pe Guţă în căşti nu păcătuieşti decât prin faptul că nu ai aceleaşi gusturi muzicale cu ale lui Geambaşu (deşi, n-aş băga mâna-n foc nici pentru asta!). Cam atât despre fotbal pe matv2...

Încă o “luni”, deci am crescut!

2009-05-11T16:55:00.009+03:00

Cică după ce ai locuit în concubinaj peste jumătate de an, dupa ce ai îngrijit o pisică în primele trei luni de viaţă şi dacă ai mai şi decorat cu mâinile tale (şi ale altor doi prieteni) un bar de striptease din Braşov, ai trecut testul maturităţii.

Te-ai crezut romancier la 10 ani, pictor la 12, filosof la 13, hipster la 15, Don Juan la 18 şi patron la 20. Ai citit Quetzalcoatl la 9 ani, Evreii, un popor de solitari (…şi vreo trei pagini din Critica Raţiunii Pure) la 13, Un veac de singuratate la 15 şi prima carte în limba engleză la 20. Te-ai întrebat ani buni la ce dracu' se referea taică-tu când îţi vorbea despre sisteme de valori, dar ai fi vrut al naibii de mult să ai şi tu unul cel puţin la fel de bun ca al lui. L-ai descoperit în gimnaziu şi ţi-a plăcut atât de mult încât l-ai schimbat ca pe şosete, după fiecare experienţă nouă trăită şi după ce înţelesesei la doişpe’ ani că experienţa nu contează.

Acum ai douăzeci şi ceva de ani, locuieşti singur, cu chirie, într-o garsonieră mare din centrul metropolei şi ai avut deja tupeul să-ţi dai demisia de la serviciu de minimum două ori. De fiecare dată ai plecat la mai bine. Abia aştepţi să te plictiseşti un pic în vacanţa de vară, să începi din nou şcoala în toamnă şi să călătoreşti la iarnă. Cauţi locurile şi activităţile care să te facă să simţi că trăieşti, în timp ce acum câţiva ani parcă ai fi vrut să fi trăit mai puţin intens. Te plictiseşti pentru prima oară în viaţă…

Maică-ta e plecată în vacanţă în Costa Rica, taică-tu ar vrea să se mute în Noua Zeelandă, iar casa lui frate-tu este acolo unde-şi poate face meseria. Ai aflat toate secretele familiei (şi ale celor morţi şi ale celor vii) şi ai acumulat secretele tale, pe care parcă-parcă le-ai împărtăşi la rândul tău părinţilor. Nu mai dispreţuieşti faptele sau părerile nimănui, poate şi pentru simplul motiv că pe multe dintre ele le-ai împărtăşit, le-ai aprobat sau le-ai executat şi tu cândva, fie şi numai pentru cinci minute. Acum, viaţa ta e publică.

Vrei să-ţi închei elucubraţia şi parcă nu ştii exact ce ai vrut să spui cu textul ăsta. În căşti (la computerul de la birou, în săptămâna de preaviz) îţi rapează BUG Mafia, Da Hood Justice, Getto Daci sau Vexatu, la peste zece ani de când ai cumpărat primul album de hip-hop românesc şi la minimum cinci de când ai ascultat muzica asta ultima dată. Şi, în fine, înţelegi – după ultima analogie – că ţi-e dor să fii din nou scriitor sau pictor, să nu ştii toate secretele părinţilor şi să-ţi fie teamă (culmea!) să le mărturiseşti pe-ale tale. Şi tu eşti încă foarte tânăr!

Noua televiziune (în direct din Piaţa Romană)

2009-05-07T16:56:00.005+03:00

Noua vedetă de televiziune nu trebuie să fie nici inteligentă, nici proastă, nici cum. Trebuie să interacţioneze cu publicul telespectator şi să-l ţină “pe post”, chiar dacă preţul plătit este propria umilinţă, denigrarea de sine sau denigrarea a orice subiect sau persoană publică. Reality Show-ul este passé, iar noul tip de show la modă în România este Gonzo Show-ul (da!, Hunter S. Thompson ar fi mândru!).

Se întâmplă în fiecare seară la celebrul post OTV şi pare să se răspândească pe alocuri şi la Antena 1 (Acces Direct) sau Kanal D (Lazarus Show). Totuşi, Dan Diaconescu rămâne părintele şi cel mai profesionist reprezentant al primului tip de televiziune autohton original şi adaptat la realitatea cotidiană.

Aseară, de exemplu, am fost în direct la OTV cu spiritul Elodiei şi cu cele ale soţilor Ceauşescu, prin intermediul mediumului (sper să fi scris corect) Marilena. Alaltăseară, am căutat-o pe Elodia, tot în direct şi tot cu sufletul la gură, într-o groapă comună care ar fi putut conţine explozibil nedetonat (conform explicaţiei marcate cu roşu din josul ecranului); cu Ogică – prototipul noului macho român – în rolul principal. Acum trei zile, alţii ca mine se poate să fi trăit şi participat în direct la alte minuni ale audio-vizualului, în timp ce eu ţineam televizorul închis.

Un element foarte important (poate cel mai important) al ecuaţiei oteviste este taman participarea directă a spectatorilor la show. Ieri noapte, spiritele Elodiei şi ale Ceauşeştilor răspundeau la întrebările telespectatorilor – trimise prin sms, nemoderate şi necenzuarate. Imaginează-ţi că numai proxima apariţie în direct pe sticlă a unor măscări debitate în gaşcă la o bere după meciul din Champions League ţinea audienţa dătătoare de sms-uri cu sufletul la gură în faţa televizorului încremenit pe OTV. Mai mult, Diaconescu citea mesajele cu voce tare – pe sărite, dar fără cenzură – pentru ca “Doamna Marilena” să le poată transmite mai departe… spiritelor. Şi pe “Doamna Marilena” o umfa râsul, cum e normal. Actorii buni, costă prea mult. Iar într-o astfel de convenţie nu este nevoie de veridicitate – unii dintre noi înţeleg oricum că este vorba de ficţiune, iar ceilalţi cred atât de mult în televizor, încât “înghit” oricum cam tot ce le este servit în “meniul zilei”.

Reţeta pare simplă, este super-cost-effective şi, deşi mijloacele şi soluţiile lui Dan Diaconescu sunt foarte originale, remarc unele asemănări de concept cu poveşti din istoria jurnalismului american care nu ar putea decât să-l onoreze. Ce face Diaconescu seamănă bine cu celebra emisiune-experiment radio a lui Orson Wells din anii ’50 – cu care a convins practic toată America de faptul că transmitea live prima invazie extraterestră. Sau cu campania lui Hunter S. Thompson din anii ’70, cu care a convins – la rândul lui – toată opinia publică americană de faptul ca Edmund Muskie (politician democrat şi-aşa controversat la vremea lui) era consumator şi dependent de un drog provenit din Brazilia care…pur şi simplu nu exista.

Singura observaţie de bun simţ (care nu-mi aparţine mie, ci unui prieten) este că respectivele show-uri – oricât de neverosimile şi de aberante ar fi – ar trebui somate de către o autoritate în domeniu să fie precedate (sau urmate) de un disclaimer de tipul “această emisiune este un pamflet, orice asemănare cu personaje sau situaţii din viaţa reală este pur întâmplătoare etc etc”. În rest, numai de bine. Domnilor de la CNA, ce spuneţi?

GQ demult pe piaţă

2009-04-30T12:26:00.004+03:00

Au trecut deja aproape două săptămâni de când este pe piaţă numărul de mai din GQ România. Coperta (poate cea mai puternică vizual de până acum) este onorată de Maximilian Nicu, cel mai controversat nou jucător al echipei naţionale de fotbal a României.

Pe lăngă subiectele fashion&style related, mai poţi citi o elucubraţie scrisă de mine despre primăvară şi despre fantezii (în materialul GQ Girl), o poveste despre istoriile bătăuşilor români, scrisă de Mădălina Preda şi un text de amintiri despre istoria nefericită a românilor la campionatele mondiale şi europene de fotbal. Da, este un număr dedicat sportului!

GQ Rules!

De ce am lipsit de pe blog

2009-04-28T15:55:00.002+03:00

Pentru că am început curăţenia de primăvară. Am terminat cursul de narativ, am scos următorul număr de GQ, am făcut un proiect vizual pentru o altă revistă (îl voi pune pe blog imediat ce va fi publicat), mi-am făcut planurile pentru vara asta şi chiar pe cele pentru toamna viitoare. Am început să mă gândesc mai mult la viitor, semn că poate mă maturizez. Revin cu detalii.

Am lipsit şi pentru că nu am mai scris niciun rând în ultimele săptămâni. Ştiu că e ruşinos, îmi fac autocritica şi promit să mă redresez, să scriu printre picături şi să termin măcar textele pe care le-am început şi documentat în ultimele săptîmâni şi luni. Şi să mă reapuc serios de treabă de la jumătatea lui iunie.

Am vrut să ştii cum stau.

Final de "narativ'

2009-04-13T13:25:00.003+03:00

Săptămâna trecută am avut ultimul curs de Jurnalism Narativ. Trag linie şi mă bucur că am avut ocazia să lucrez iar cu un profesionist adevărat şi, mai mult decât atât, cu un om care crede cu toată fiinţa în munca lui. Am mai spus asta unor apropiaţi, Cristi Lupşa seamănă cu frate-meu. Amândoi sunt foarte pasionaţi de ceea ce fac, niciunul nu s-ar vedea făcând altceva decât ce face şi amândoi au o naivitate superbă, cumva intenţionată, a oamenilor care nu vor să se pervertească.

Am experimentat un tip de jurnalism de care m-am simţit foarte apropiat, despre care am simţit că mi se potriveşte, fără să fi avut timp să-l devorez, aşa cum au făcut - zic eu - colegii mei de curs. Mă simt vinovat într-un fel pentru că nu am reuşit să fac tot ce ar fi trebuit în timpul cursului de "narativ" şi îmi propun să continui să citesc şi să scriu după metoda învăţată, cât mai mult şi cât mai bine. Am învăţat în câteva luni să-mi disciplinez scriitura, să aprofundez documentarea şi - poate cel mai important - am învăţat să revin fără teamă la textele mele, pentru a le îmbunătăţii şi, în fine, pentru a le desăvârşi.

Îi mulţumesc lui Cristi pentru orele de şcoală adevărată, pentru paginile de jurnalism desăvârşit, pentru gurile de oxigen şi pentru injecţiile de optimism pe care ni le-a administrat pe parcursul cursului.

Piarul împotriva spiritului

2009-04-09T13:48:00.003+03:00

Săptămâna trecută, să zicem marţi, partenerul meu de business mă sună să “vadă ce mai fac”. Intru într-o sedinţă de redacţie, aşa că-l rog să-mi spună repede dacă mai are ceva să-mi comunice şi-l asigur că revin cu telefon. În timp ce-mi indepărtez aparatul de la ureche, aud aceeaşi voce senină încercând să se-agaţe de timpanul meu “ştii... cu banii ăia cum facee….?”. Am închis telefonul.

Asociatul meu este om de marketing. Prietena lui este PR şi prietenele prietenei lui probabil că tot PR sunt. Pentru că e la modă să fii PR şi pentru că – cel mai important – în România nu trebuie (încă) să ai o pregătire specială pentru asta. În câteva cuvinte, brieful de angajare al unui departament de HR ar trebui să sune cam aşa: “persoană prezentabilă, capabilă să mintă, să zâmbească tâmp cu o furculiţă înfiptă în picior pe sub masă şi incapabilă să spună NU”. Pentru că cineva i-a făcut pe angajatori să înţeleagă – şi pe angajaţi să confirme – că a fi responsabil cu relaţiile publice ale unei entităţi (fizice sau juridice) presupune să înroşeşti cu săruturi dulci fundurile tuturor celor de pe urma cărora ar putea trage foloase entitatea pe care o reprezinţi. Trebuie să fii “prieten” cu ei, să-i scoţi la cafele şi să-i suni să-i întrebi de sănătate, chiar dacă nici nu mai ţii minte cum arată. Şi, ca cercul să se închidă, respectivii îţi răspund la fel de servili şi de confuzi, ca într-o piesă de Ionesco.

Nu mai am răbdare să-mi continui pledoaria despre cât de mult rău poate face “piarul” şi despre cât de mult şubrezeşte relaţiile inter-umane. Ştiu doar că şi eu cad în păcatul de a fi prea draguţ, prea zâmbitor cu cei de care depind şi parcă tot mai puţin în regulă cu cei la care ţin necondiţionat. Dar vremurile se schimbă, nu-i aşa?

Draftul 4, ultimul...

2009-04-06T00:15:00.000+03:00

O zi de bărbat - Matei Schwartz

Deschid ochii. În faţa lor zace un televizor Sony, cam din aceeaşi generaţie cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit şi lăţit pe tot patul din dormitorul ei. Pipăi neliniştit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat şi intru într-o secundă în baie, unde îmi admir în oglindă ochii mijiţi, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, şi părul şaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.

Oanei nu-i convenea că dorm mult, deşi era şi ea o fire asemănătoare, dintr-acelea care iubesc somnul. O ţin minte legănându-şi uşor corpul înainte să adoarmă, ca un copil sugar într-un ţarc. O cunoscusem cu o jumătate de an în urmă, într-un club obscur din Bucureşti. Întrebasem un amic dacă ştia cine era femeia cu căutătură de felină cu care schimbam priviri şi-mi răspunsese ca şi cum ar fi trebuit s-o ştiu de la televizor: „Cum, nu ştii? Oana”. Am curtat-o câteva săptămâni bune, timp în care mi-am folosit toate armele seducţiei pe care le stăpâneam la vremea aceea. Împărţeam acelaşi pat deja de două-trei luni, dar nu se trezise niciodată după mine. Ţinea să mă disciplineze, poate tocmai pentru că ei îi lipsise disciplina.

Păşesc însoţit de zgomotul ascuţit de parchet vechi. Intru din dormitor în camera de zi şi de-acolo în bucătărie, trecând printr-un hol comun. De obicei m-ar fi izbit un miros de cafea şi ochiuri, amestecat cu fum de tigară, într-un buchet olfactiv care m-ar fi trezit de-a binelea. Dar Oana stă sprijinită de perete, cu mâna în care ţine ţigara îndreptată graţios spre geam. „Dulcică, tu dormi şi ne-au tăiat gazele!” Mă prefac îngrijorat.

Mai fusesem cu alte fete, dar Oana era o femeie în toată firea. Doar ce împlinise 32 de ani la începutul verii. Eu urma să împlinesc 19 peste câteva săptămâni, la sfârşitul lui iulie. Trăia pe cont propriu de la 17 ani. Timp de zece ani fusese manechin profesionist, unul chiar cunoscut. Făcuse ultima copertă, pentru Elle, cu doar vreun an în urmă. Avea ochii căprui şi buzele cărnoase. Pielea ei era rumenă, corpul zvelt, spatele drept şi picioarele subţiri. Ai fi putut spune că era prea slabă. Glumeam tot timpul pe seama pomeţilor ei proeminenţi, parcă sculptaţi de un artist expresionist, sau a urechilor firave, ca nişte bijuterii. Poate că de-asta nu purta cercei.

Deschid cu gesturi automate frigiderul, scot un borcan de zacuscă sârbească, un mezel şi probabil o jumătate de rolă de caşcaval. Fac sandvişuri pentru amândoi. Pâinea e cam veche. Îmi mut privirea înspre pereţii nezugrăviţi şi trişti, înveseliţi un pic de un desen de-ale mele. Fereastra din bucătăria Oanei oferă una dintre cele mai urâte proiecţii ale Bucureştiului: o pădure de clădiri cenuşii în derivă. Foarte aproape de geam este scara cealaltă, cu ferestrele faţă în faţă cu ale noastre. O băbuţă sclerozată hrăneşte zilnic porumbei, iar resturile de pâine aruncate sar pe pervazul geamului nostru. Oana şi Maya au certat-o dese ori, fără folos. Acum nu avem gaz, dar cred că ştiu cum putem lua bani ca să-l platim.

Înainte să apar eu, Oana locuia cu Maya, rezidentă la Spitalul de Urgenţă. Maya era sârboaică şi uşor nebună. Aveau o relaţie foarte apropiată, ajutată şi de conjunctură: dormeau în acelaşi pat din lipsă de spaţiu şi preferaseră să împartă toate cheltuielile pentru că nu şi-ar fi permis să locuiască separat. Am simpatizat-o de la început şi cred că şi ea pe mine, cel puţin până când am ajuns să-i sufoc spaţiul personal. Şi-a găsit – în fine – un amant coleg de serviciu şi dormea mai mult pe la el. Dădea din ce în ce mai puţini bani în casă, dar nici nu prea avea de unde. Eu şi Oana plăteam cam tot: ea lucra deja de aproape patru ani ca stilist şi consilier vestimentar. Eu studiam modă la Facultatea de Arte, lucram ocazional în presa de specialitate şi încercam să o ajut cu tot ce puteam. Câştigam câteva sute bune de euro pentru fiecare job, dar activam pe o piaţă destul de blocată vara şi Oana tocmai renunţase la un contract stabil cu cea mai veche clientă a ei. Nu ne era uşor.

Îi propun să mergem cu taxiul până la Gaze. Putem trece pe la sora ei, să mai împrumutăm nişte bani, zic. Trebuie să ne îmbrăcăm – procesul ăsta poate dura mult. Oana se schimbă şi de şapte ori înainte să iasă din casă. Se admiră goală în oglinda din camera de zi sau se prosteşte şi se joacă cu mine. Nu şi astăzi. Astăzi este tensionată şi grăbită. Liftul face un zgomot sinistru la etajul şase, ultimul al blocului de pe Anghel Saligny, vizavi de una dintre intrările în Primăria Generală a Bucureştiului. Ieşim din clădire. Mă uit în portofel, la milionul de la maică-mea. Putem mânca un double cheeseburger.

Ai mei s-au trezit la un moment dat că fiul lor cel mic nu mai vine acasă. O zi, două, apoi o săptămână, apoi aproape un an. Nu fuseseră de acord cu relaţia noastră din cauza diferenţei de vârstă. Ne vedeam aproape săptămânal, mă ajutau cu bani, dar nu au cunoscut-o niciodată pe Oana. Când s-a terminat şi m-am mutat înapoi acasă, mi-am găsit camera transformată în dressing şi o pătură pregătită pe canapeaua din sufragerie. M-am mutat singur după alte două-trei luni.

La gaze aflăm că pe lângă facturi mai avem de plătit 300 de lei, taxa de rebranşare. Oana este prea nervoasă şi sunt nevoit să intervin. Negociez fără folos cu funcţionara şi achit diferenţa cu un rânjet politicos. Mă bucur în sinea mea că făcusem drumul până la sora ei ca să luăm bani, dar ştiu că iar rămânem lefteri. Simt totuşi cum mă cuprinde un sentiment de uşurare, ca atunci când ai trecut de un obstacol şi mai că-l aştepti cu interes pe următorul. Ne întoarcem acasă, ne vedem cu Maya şi râdem din nou ca nişte copii isterici. „Matei, gaseşte şi mie un baiat aşa ca tine, tânar şi frumos!”, mă imploră sârboaica aproape zilnic. Amantul vine să o ia cu maşina şi eu voi dormi iar în locul ei.

Mă întrebam uneori de ce acceptam jocul ăsta al sărăciei şi al problemelor de om matur, în condiţiile în care ai mei ar fi putut să continue să mă răsfeţe. De ce făceam curat în casă şi spălam vasele pentru prima oară în viaţă? De ce renunţasem la întâlnirile cu prietenii şi la jocurile pe computer sau pe console video? N-a ştiut nimeni că am avut în vara aceea săptămâni în care mâncam doar ouă şi pâine sau altele în care eram într-o cursă contra cronometru pentru a strânge suta de dolari de chirie. Aveam să cresc într-un an cât alţii în şapte, în pielea unui Făt-Frumos imberb pentru o femeie superbă, cu treisprezece ani mai în vârstă.

Înainte de somn facem duş, de obicei cu rândul şi cu uşa deschisă, ca să putem comunica. Îi contemplu silueta perfectă şi o aştept în dormitor, unde îşi masează tot corpul cu o cremă foarte grasă. O ajut şi eu. Ne întindem în pat şi o iau în braţe, cât să-i simt bătăile inimii. De obicei ea ţine telecomanda „pentru că e televizorul meu”. Schimbă canalele incoerent, poate zăboveşte pe un post de muzică, apoi începe să se legene. Adoarme înaintea mea şi o aud scrâşnind din dinţi în somn. O sărut pe obraz şi zâmbesc fără motiv. Nu cred că vreau să se termine.

De ce n-am mai scris pe blog...

2009-04-04T17:06:00.001+03:00

FABRIQUE & FRIENDS POP UP LAB

Stefan Cosma & Matei Schwartz are inviting you to join them where the end of one's project meets the beginning of the other's.
The Fabrique.Ro online shop of alternative moods finds its end, but a delicious new place is about to open in the heart of our humble city of Bucharest. Come benefit from the most amazing sales, in the best place in town!

Thursday to Saturday, from 12:00 PM Till 10:00 PM + Afterparty at location on Saturday after 11:00 PM!

Friends: Raionul 4, Raionul 6, City Shop, Laura Vargalui

Brands: Marjan Pejoski, KTZ, Surface To Air, D.I.E., Dr.Denim Jeansmakers, ABirato, Smiley Collection, Acne Jeans, Fred Perry, Bernard Wilhelm, Vintage, Mirela Diaconu, Irina Marinescu, NES

100% we are opening a pop up store for three days
90% you are looking for cool new clothing
80% discounted prices for your cloths
70% you will find something you like
60% garments made of good cotton
50% for men slash for women
40% hot milk and sweets
30% free parking space
20% really bed music
10% chances not to like
0% Naomi Campbell will pop up too

N-am timp (2)

2009-03-31T13:45:00.003+03:00

Iar nu am timp de nimic. Pe scurt: a ieşit GQ, am început să lucrăm la următoarele numere, încerc să termin cât mai mult din ce e de făcut (sau tot) până de Paşte, am început reporting pentru o poveste cu copii (ştiu, ar trebui să detaliez, promit să încerc), lucrez la un text despre Birmania şi despre Ashin Sopaka, pregătesc un eveniment "by Fabrique" (pam pam!) şi încă ceva proiect vizual pentru o revistă de cultură urbană (pam pam pam!). Şi mă culc foarte târziu pentru că pierd vremea (cu plăcere şi cu ceva prieteni). Ies în fiecare dimineaţă la cafea pe terasă (de trei zile, de cînd e cald şi frumos). Ai zice că am o viaţă bună.

Postul ăsta este ultimul al lunii şi iar am reuşit să scriu o medie de un post la două zile. E uşor să ţii un blog despre munca ta...

GQ Romania, 3rd Issue

2009-03-26T09:00:00.000+02:00

Numărul trei al GQ (deja pe piaţă de câteva zile) îl are pe copertă pe Tudor Chirilă şi reprezintă şi luna asta roadele muncii unui colectiv tot mai bine închegat. Am senzaţia (şi, din fericire, nu sunt singurul) că revista arată tot mai bine cu fiecare număr care trece. Şi, din fericire, este şi tot mai bine scrisă. În aprilie, ai un Music Special cu cele mai cool trupe româneşti, o poveste frumoasă despre Kosovo - ţara nimănui, un editorial de modă cu vedete autohtone şi (trebuia să urmeze, nu?) un material pe opt pagini "cu şi despre" Olga Calpajiu - un fotomodel de succes, cu o poveste frumoasă, narată de mine. Restul în GQ...

Româncă sau rusoaică? Inteligentă ori ambiţioasă? Norocoasă ori foarte descurcăreaţă? Înţeleaptă sau oportunistă? Toate la un loc sau destin implacabil? Toate întrebările astea – şi altele – îmi treceau prin cap în timp ce-mi sorbeam din cafeaua prea dulce din beauty salonul în care am cunoscut-o şi pregătit-o pentru poze pe Olga. A intrat în încăpere cu o jumătate de oră întârziere, după ce apucasem să-i anunţ absenţa la Mandarina, agenţia de care aparţine în România. Avea un aer rece de extrem Est al Europei şi un zâmbet latin, cald şi studiat. Purta pantofi cu toc şi o ţinută Cavalli, cumpărată dintr-un outlet milanez. S-a aşezat automat pe scaun, în faţa oglinzii, aşteptând conştiincioasă să fie preluată de un stilist. Părea implicată şi absentă în acelaşi timp; pregătită să dea totul pentru următoarea şedinţă foto, dar cu gândul la drumul spre Moldova, alături de iubitul ei bucureştean. I-am vorbit în româneşte, a zâmbit politicos şi mi-a pus o întrebare seacă în engleză. Olga nu ne vorbeşte fluent limba.

Să nu uităm de noi

2009-03-25T09:00:00.000+02:00

Un text scris pentru Centrul Ceh, după ce am vizionat documentarul Burma VJ, în cadrul festivalului de filme documentare dedicate drepturilor omului - One World, aflat la a doua ediţie în România.

Am văzut Burma VJ din perspectiva jurnalistului interesat de poveşti ale oamenilor de peste tot, într-un moment în care devin tot mai obsedat de pace şi normalitate.

Poate tocmai tensiunea în care este ţinută toată lumea occidentală, în aşteptarea reclasificării puterilor şi redistribuirii de forţe, mă face să mă gândesc tot mai mult la acele locuri uitate de lume, în care „normalitatea” a rămas sinonimă cu teroarea şi în care „frica” este cel mai comun sentiment. Poate chiar teama de a nu ne întoarce – din greşeală – la vremurile noastre de teorare, mă face să-mi deschid toate simţurile în faţa poveştii genocidului din Birmania.

Documentarul filmat cu camere ascunse – ca un reality show de groază – vorbeşte şi despre curajul unui pumn de oameni, pentru care a transmite în direct „spectacolul” cruzimii aşa-zişilor conducători a devenit singurul scop în viaţă. Cu ajutorul lor şi a altor birmanezi dizidenţi, stabiliţi în diverse oraşe din Europa (Democratic Voice of Burma – DVB), în anul 2007 Birmania a fost în direct pe CNN sau BBC. Milioane de oameni au putut vedea călugări buddhişti conducând demonstraţii paşnice pe străzile Rangoon-ului şi fiind bătuţi în plină stradă de reprezentanţi ai armatei care controlează abuziv cea mai întinsă ţară din Indochina.

Simtomatologia dictaturii din Birmania este aproximativ aceeaşi cu a oricărui alt regim totalitar şi nu ne este deloc straină. Tehnicile de tortură psihică (orce apropiat se poate să te fi trădat sau să te trădeze în viitor, din postura de informator), de tortură fizică (au fost şi sunt vânaţi intelectuali, batjocoriţi apoi în închisori) şi de îndobitocire a maselor (după revolta studenţilor din 1988, încheiată cu câteva mii de victime, conducătorii birmanezi au închis – pentru mai bine de un deceniu – şcolile, iar după revolta din 2007 au blocat accesul la Internet) seamănă prea bine cu ce am avut de suportat sub Ceauşescu. De-asta cred că putem înţelege foarte bine cât de profund este afectată una dintre cele mai frumoase (şi prospere) civilizaţii ale Asiei, de dictatura militară care durează deja de 40 de ani.

Din fericire, cu ajutorul unor super-eroi autentici – reporterii sub acoperire ai DVB – am primit acces într-o ţară în care o cameră video te poate omorî (este cutremuratoare o scenă filmată în timpul unei demonstraţii paşnice, tot în Rangoon, în care un turist japonez este executat în plină stradă, fiind surprins cu o cameră de filmat). Iar după ce a fost şi premiat la Sundance Film Festival anul acesta, Burma VJ s-a transformat într-o palmă, plesnită pe obrazul gros al marilor puteri. Nu ne mai putem preface că nu ştim ce se întâmplă în spatele graniţelor birmaneze. Ţări ca Thailanda, China, India sau Rusia – care păstrează, se pare, relaţii economice cu Generalii birmanezi – ar trebui să-şi îndrepte atenţia către cele 54 milioane de oameni ţinuţi sub teroare şi să uite – poate – de avantajele materiale oferite de conducătorii acestora.
Mă cutremur ori de câte ori mă gândesc serios la uşurinţa cu care sunt terorizaţi şi ucişi oameni paşnici şi nevinovaţi – în plin secol XXI – şi, mai departe, la ce a oferit credibilitate regimurilor criminale care au dominat secolul trecut: nevoia de schimbare şi criza economică din anii `30.

O zi de bărbat

2009-03-24T13:20:00.002+02:00

Draftul 3 al textului pentru Lupşa. Aştept feedback. Mulţam.

Deschid ochii. În faţa lor zace un televizor Sony, cam din aceeaşi generaţie cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit şi întins pe tot patul din dormitorul ei; nu e un pat mare. Pipăi neliniştit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat şi intru într-o secundă în baie. Îmi admir în oglindă ochii mijiţi, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, şi părul şaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.

Oanei nu-i convenea să dorm mult, deşi era şi ea o fire asemănătoare, dintr-acelea care iubesc somnul. O ţin minte legănându-şi uşor corpul înainte să adoarmă, ca un sugar într-un ţarc. O cunoscusem cu o jumătate de an în urmă, într-un club obscur din Bucureşti. Întrebasem un amic dacă ştia cine era femeia cu căutătura de felină cu care schimbam priviri şi-mi răspunsese ca şi cum ar fi trebuit s-o fi ştiut de la televizor: „Cum, nu ştii? Oana”. Am curtat-o câteva săptămâni bune şi mi-am folosit toate armele seducţiei pe care le cunoscusem până atunci; am reuşit. Împărţeam acelaşi pat deja de două-trei luni, dar nu se trezise niciodată după mine. Ţinea să mă disciplineze, poate tocmai pentru că ei îi lipsea disciplina.

Păşesc însoţit de zgomotul ascuţit de parchet vechi. Intru din dormitor în camera de zi şi de-acolo în bucatarie, trecând printr-un hol comun. De obicei m-ar fi izbit un miros de cafea şi ochiuri, amestecat cu fum de tigară, într-un buchet olfactiv care m-ar fi trezit de-a binelea. Oana stă sprijinită de perete, cu mâna în care ţine tigara îndreptată graţios spre geam. „Dulcică, tu dormi şi ne-au tăiat gazele!” Mă prefac îngrijorat.

Mai fusesem cu alte fete, dar Oana era o femeie în toată firea. Doar ce împlinise 32 de ani la începutul verii. Eu urma să împlinesc 19 peste câteva săptămâni, la sfârşitul lui iulie. Trăia pe cont propriu de la şaptisprezece ani. Fusese manechin profesionist, unul chiar cunoscut, timp de zece ani; făcuse ultima copertă, pentru Elle, cu doar vreun an în urmă. Avea ochii căprui şi buzele cărnoase. Pielea ei era rumenă, corpul zvelt, spatele drept şi picioarele subţiri. Ai fi putut spune că era prea slabă. Glumeam tot timpul pe seama pomeţilor ei proeminenţi, parcă sculptaţi de un artist expresionist, sau a urechilor firave, ca nişte bijuterii. Poate că de-asta nu purta cercei.

Deschid cu gesturi automate frigiderul, scot un borcan de zacuscă sârbească, un mezel şi probabil o jumătate de rolă de caşcaval. Fac sandvişuri pentru amândoi. Pâinea e cam veche. Îmi mut privirea înspre pereţii nezugrăviţi şi trişti, înveseliţi un pic de un desen de-ale mele. Fereastra din bucătăria Oanei oferă una dintre cele mai urâte proiecţii ale Bucureştiului: o pădure de clădiri cenuşii în derivă. Foarte aproape de geam este scara cealaltă, cu ferestrele faţă în faţă cu ale noastre. O băbuţă sclerozată hrăneşte zilnic porumbei, iar resturile de pâine aruncate sar pe pervazul geamului nostru. Oana şi Maya au certat-o dese ori, fără folos. Acum nu avem gaz, dar cred că stiu cum putem lua bani ca să-l platim.

Înainte să apar eu, Oana locuia cu Maya, rezidentă la Spitalul de Urgenţă. Maya era sârboaică şi uşor nebună. Aveau o relaţie foarte apropiată, ajutată şi de conjunctură: dormeau în acelaşi pat din lipsă de spaţiu şi preferaseră să împartă toate cheltuielile pentru că nu şi-ar fi permis să locuiască separat. Am simpatizat-o de la început şi cred că şi ea pe mine, până când am ajuns să-i sufoc spaţiul personal. Şi-a găsit – în fine – un amant coleg de serviciu şi dormea mai mult pe la el. Dădea din ce în ce mai puţini bani în casă, dar nici nu prea avea de unde. Eu şi Oana plăteam cam tot: ea lucra deja de aproape patru ani ca stilist şi consilier vestimentar. Eu studiam Modă la Facultatea de Arte, lucrasem puţin în presa de specialitate şi încercam să o ajut cu tot ce puteam. Câştigam câteva sute bune de euro pentru fiecare job, dar activam pe o piaţă destul de blocată vara şi Oana tocmai renunţase la un contract stabil cu cea mai veche clientă a ei. Nu ne era uşor.

Îi propun să mergem cu taxiul până la Gaze. Putem trece pe la sora ei, să mai împrumutăm nişte bani, zic. Trebuie să ne îmbrăcăm – procesul ăsta poate dura mult. Oana se schimbă şi de şapte ori înainte să iasă din casă. Se admiră goală în oglinda din camera de zi sau se prosteşte şi se joacă cu mine. Nu şi astăzi. Astăzi este tensionată şi grăbită. Liftul face un zgomot sinistru la etajul şase, ultimul al blocului de pe Anghel Saligny, vizavi de una dintre intrările în Primăria Generală a Bucureştiului. Ieşim din clădire. Mă uit în portofel. Mai am şi eu un milion de la maică-mea. Putem mânca un double cheeseburger.

Ai mei s-au trezit la un moment dat că fiul lor cel mic nu mai vine acasă. O zi, două, apoi o săptămână, apoi aproape un an. Nu fuseseră de acord cu relaţia noastră din cauza diferenţei de vârstă. Ne vedeam aproape săptămânal, mă ajutau cu bani, dar nu au cunoscut-o pe Oana niciodată. Când s-a terminat şi m-am mutat înapoi acasă, mi-am găsit camera transformată în dressing şi o pătură pregătită pe canapeaua din sufragerie. M-am mutat singur după alte două-trei luni.
La gaze aflăm că pe lângă facturi mai avem de plătit încă 300 de lei, taxa de rebranşare. Oana este prea nervoasă şi sunt nevoit să intervin. Negociez fără folos cu funcţionara şi achit diferenţa cu un rânjet politicos. Mă bucur în sinea mea că făcusem drumul până la sora ei ca să luăm bani, dar iar rămânem lefteri. Simt totuşi cum mă cuprinde un sentiment de uşurare, ca atunci când ai trecut de un obstacol şi mai că-l aştepti cu interes pe următorul. Ne întoarcem acasă, ne vedem cu Maya şi râdem din nou ca nişte copii isterici. „Matei, gaseşte şi mie un baiat aşa ca tine, tânar şi frumos!”, mă imploră sârboaica aproape zilnic. Amantul vine să o ia cu maşina şi eu voi dormi iar în locul ei.

Mă întrebam uneori de ce acceptam jocul ăsta al sărăciei şi al problemelor de om matur, în condiţiile în care ai mei ar fi putut să continue să mă răsfeţe. De ce făceam curat în casă şi spălam vasele pentru prima oară în viaţă? De ce renunţasem la întâlnirile cu prietenii şi la jocurile pe computer sau pe console video? N-a ştiut nimeni că am avut în vara aceea săptămâni în care mâncam doar ouă şi pâine sau altele în care eram într-o cursă contra cronometru pentru a strânge suta de dolari de chirie. Aveam să cresc într-un an cât alţii în şapte, în pielea unui Făt-Frumos imberb pentru o femeie superbă, cu treisprezece ani mai în vârstă decât mine.

Înainte de somn facem duş, de obicei cu rândul şi cu uşa deschisă, ca să putem comunica. Îi contemplu silueta perfectă şi o aştept în dormitor, unde îşi masează tot corpul cu o cremă foarte grasă. O ajut şi eu. Ne întindem în pat şi o iau în braţe, cât să-i simt bătăile inimii. De obicei ea ţine telecomanda „pentru că e televizorul meu”. Schimbă canalele incoerent, poate zăboveşte pe un post de muzică; începe să se legene. Adoarme înaintea mea şi o aud scrâşnind din dinţi în somn. O sărut pe obraz şi zâmbesc fără motiv. Nu cred că vreau să se termine.

True Tales of American Life

2009-03-23T00:21:00.006+02:00

Iaşiul nu m-a prins într-o perioadă bună. Nu am avut net mai nicăieri şi - în consecinţă - am neglijat blogul. E trecut de douăsprezece, deci pot spune că încep săptămâna cu una dintre poveştile editate de Paul Auster, a cărei simplitate şi profunzime, raportate la numărul de cuvinte, m-au impresionat. Uite că poţi spune poveşti superbe şi în câteva propoziţii:

Star and Chain

In 1961, during a visit to Provincetown, Massachusetts, I bought a hand-krafted, one-of-a-kind Star of David on a chain. I wore it all the time. In 1981 the chain broke while I was swimming in the ocean of Atlantic City, and I lost it in the surf. In 1991, during Christmas vacantion, my fifteen-year-old son and I were poking around in an antique shop in Lake Placid, New York, when a piece of jewelry caught his eye. He called me over to take a look. It was the Star of David that had been swallowed up by the ocean ten years before.

Steve Lacheen – Philadelphia, Pennsylvania

Să ai o săptămână minunată! Eu promit să scriu zilnic pe blog...

Feedback pozitiv (I)

2009-03-18T16:18:00.005+02:00

Mai jos, câteva fragmente din feedback-ul (pozitiv) primit de la colegele de grupă pentru eseul personal (textul despre mine si Oana). Foarte constructiv indeed, mulţam şi vouă şi lui Cristi pentru idee.

Anca:

Eu văd un tânăr care într-o bună zi a hotărât să facă ce simte el, nu ce-i cer părinţii, ce "ar trebui" după normele societăţii etc. Şi el a simţit dragoste pentru o doamnă de 32. Şi a trebuit să se confrunte cu tot ce-a venit la pachet cu dragostea asta. (mă rog, altfel nu era dragoste ;)
Alţi tineri la vârsta ta îşi iau lumea în cap sau pleacă pe munţi (...) Şi, evident, de multe ori tânărul care pleacă în lume se întoarce acasă după o vreme, şi ăla de pe munte la fel, pentru că a fost o etapă importantă din viaţă, care îi ajută să afle ce fac mai departe sau măcar îi indruma către ceva.
E o doză de teribilism şi una de maturitate, combinate. Şi necesare :)

Smaranda:

e foarte mişto că ai ales o zi foarte sugestivă pentru ce ai vrut să spui despre tine şi îmi place enorm propoziţia de final, ptc mie-mi sugerează un final ambiguu, deschis: 1. nu crezi că vrei să se termine cu Oana sau 2. nu crezi că vrei să se termine adolescenţa, sau cum vrei să-i spui perioadei de dinainte de "bărbăţie". e de mare efect, deşi sper să fie şi corect dpdv jurnalistic, să nu cumva să fie o tehnică mai potrivită ficţiunii.

Mihaela:

După mine, textul tău e povestea unui adolescent care începe să se schimbe, pe nesimţite, în bărbat. Şi punctezi foarte bine lucrul ăsta în penultimul paragraf, mai ales în ultima frază. Cred că celelalte pasaje reuşesc să te contureze pe tine ca pe un puşti oarecum răsfăţat, care nu ştia el foarte bine ce cu cine se mănâncă, aşa încât, schimbările par cu rost. Cât despre titlu, mă gândesc la "Am fost odată un imberb". Nu ştiu cât te va inspira asta.

Reporting Failed

2009-03-17T16:31:00.005+02:00

Prima zi de reporting pentru următoarea mea poveste. N-o să-ţi spun despre ce-i vorba, o să-ţi spun doar că aveam nevoie de un puşti de cincisprezece-şaisprezece ani. M-am tot întrebat încotro s-o apuc, unde să-mi caut subiectul. Am decis, în fine, să fac o vizită la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza, locul unde mi-am petrecut opt ani din viaţă, din clasa a cincea până într-a douăsprezecea inclusiv.

Nu aveam mult timp la dispoziţie, din cauza muncii de birou de la GQ. Mai precis, aveam o oră. M-am plimbat în jurul clădirii din Iancu de Hunedoara, jumătate pesimist, jumătate asaltat de amintiri. Am vorbit cu nişte elevi în an terminal pe care eu îi evaluasem ca fiind prin clasa a noua, apoi am vrut să vorbesc cu directoarea, dar nu am reuşit să-mi fac curaj şi mi-am promis că maine voi fi acolo de la prima oră.

Nu mi-e greu să intru în vorbă cu nişte puşti necunoscuţi (ba chiar îmi face plăcere), dar, în schimb, mi-e teamă parcă să vorbesc cu foştii mei profesori, să le explic ce am de gând şi că ar trebui să mă mai suporte câteva zile, poate săptămâni, în cazul în care planul meu ar funcţiona: dacă aş găsi un puşti care să devină personajul poveştii mele.

Evident, este foarte probabil să-l găsesc. Mai greu va fi să-mi conving foştii profesori pentru care am fost unul dintre elevii aceia insuportabili - un bully în cel mai pur sens al cuvântului - că sunt un jurnalist interesat de povestea unuia dintre actualii elevi ai acestora, si nu un tânăr rău-voitor care continuă să-i terorizeze şi mult după ce a terminat liceul. Reporting failed. Mâine o luăm de la capăt.

Utopie despre tinereţi apuse (I)

2009-03-16T13:43:00.002+02:00

M-am trezit dis de dimineaţă cu un dor teribil în suflet. Nu sunt tipul sentimental, nici tipul ultra-cinic. Sunt undeva la mijlocul dintre cele două. În fapt, sunt undeva pe la mijloc în orice altă categorie m-ai putea încadra. The average person, sort of speak.

Folosesc multe cuvinte împrumutate din engleză şi nu mi-e ruşine cu asta. Aşa cum bunicul meu folosea o groază de franţuzisme – nu râde, că aşa e! Nu ştiu dacă limba pe care o vorbea el este desuet – ori dacă nici măcar nu există. Nici cât de artificial şi penibil sună cuvintele astea cu accent forţat, care-mi curg din gură de fiecare dată când încerc să-mi formulez un punct de vedere. Pentru tine, puştiule, tot ce spun ar putea suna cel puţin imbătrânit. Dar asta contează mai puţin; astăzi, cel puţin (mă repet, vezi ce vocabular limitat am?).

Astăzi, de când m-a trezit robotul ăla nenorocit – care-mi dă de mâncare fie că vreau, fie că nu – am simţit un dor teribil de oameni. De exilul printre mii şi mii de maşini, în Bucureştiul începutului de secol, de injurăturile poetice ale unui taximetrist blocat în Vitan, în faţa primului Mall (da, primul!) construit vreodată pe pământ românesc. Simt în nări fumul primei ţigări pe care-am stins-o cu un gât de Muscăţel, în curtea din spate a fostului liceu de arte Nicolae Tonitza – acolo unde şi-a terminat şcoala, printre alţii, şi regizorul David Schwartz. Am tuşit de câteva ori bune, deşi ştiusem prea bine – încă de la începutul începuturilor – că nu era bine pentru un bărbat în devenire să se lase umilit de primul fum.

Ţigara nu mi-a mai plăcut, aşa că n-am suferit prea mult când s-a interzis fumatul în locuri publice. Totuşi, am semnat petiţia de pe Facebook: “Let’s see if we can find 1,000,000 people to stop the interdiction from smoking in public places!”

Mi-e dor acum de gustul ăla perfect de junk food (şi-aici mă refer la hamburgeri unsuroşi şi la cartofi prăjiţi în baie de ulei, asortaţi cu Coca Cola la pahar), pe care-l înjurau părinţii mei, care-şi aminteau cu plăcere de cartofii lor prăjiţi, ori de părinţii părinţilor mei, despre care nici nu mai ştiu de ce anume le-ar fi fost poftă. Ţie de ce ţi-e poftă, omule “perfect sănătos”? Oare are vreo pastilă gust cu adevărat? Mă piş pe ele de vitamine, vreau să-mi fie poftă de mâncare!

Iartă-mă!, n-am vrut să sun atât de dur. Înţelege că mi-e dor de fast food-ul de dinainte ca toată mâncarea să fi devenit fast şi foarte puţin food.

Mi-aş da o mână de bătrân sănătos – cu analizele perfecte (cum dracu’ să fie altfel, când ţi le verifică un computer în fiecare zi?), pe două sau trei seri de jocuri video cu prietenii, ori pe o seară de Champions League proiectată pe peretele blocului vecin, într-o primăvară mult mai călduroasă decât ar fi trebuit, cauzată de încălzirea globală!

Înghit, şi-n loc de salivă-mi trece prin gât şi-mi aluncă încet în stomac, o gură (mare) de bere rece, cu nume germanic şi produsă undeva la marginea oraşului, atunci când Titanul era la marginea oraşului. Simt mirosul pervers al gropii de gunoi Glina, atât de împuţit şi de uman în acelaşi timp. Văd coada interminabilă de maşini de la târgul Autovit, în fiecare duminică. Şi noi am fost printre puţinii norocoşi ai Europei care au prins un astfel de dezmăţ al umanităţii. Am avut parte de dezordine, în cea mai frumoasă şi pură formă a existenţei ei. N-am murit de foame, nici nu ne-am ucis între noi pentru mâncare. Dar am trăit, am gustat, am futut şi am vorbit ca nişte oameni, înţelegi?

Mi-e milă de tine, neomule! Mi-e mila de nevasta ta chinezoaică şi de nepotul meu corcit! Şi ca să-mi închei ciclul vieţii exact ca un om, umplut de sentimente şi condus de impulsuri, aştept să-mi înghit “cina”, ca să mă spânzur de un panou solar, acum când nici o casă din Bucureşti nu mai este dotată cu energie electrică. Sfârşit de secol.

Draftul 2

2009-03-14T18:31:00.003+02:00

Mai jos, draftul 2 al eseului personal pentru cursul lui Lupşa, aşa cum am promis. Enjoy!

Deschid ochii. În faţa lor, un televizor Sony, cam din aceeaşi generaţie cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt jumătate dezvelit şi întins pe tot patul din dormitorul ei; nu e un pat mare. Pipăi neliniştit podeaua după telefonul mobil: 12:30 – târziu. Îmi fac curaj să mă ridic si intru într-o secundă în baie. Îmi admir în oglindă ochii mijiţi, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, şi părul şaten, tuns inegal. Începe o nouă zi.
Oanei nu-i convenea să dorm mult, deşi era şi ea o fire asemănătoare, dintr-acelea care iubesc somnul. O ţin minte legănându-şi uşor corpul înainte să adoarmă, ca un copil sugar într-un ţarc. O cunoscusem cu o jumătate de an în urmă, într-un club obscur din Bucureşti. Întrebasem pe un amic dacă ştia cine e şi-mi răspunsese ca şi cum ar fi trebuit s-o fi ştiut de la televizor: „cum, nu ştii? Oana”. Dormeam împreună deja de două-trei luni şi nu se trezise niciodată după mine. Ţinea să mă disciplinez, poate tocmai pentru că ei îi lipsise disciplina.

Păşesc, însoţit de acelaşi zgomot ascuţit de parchet vechi. Intru din dormitor direct în camera de zi si de-acolo în bucatarie, trecând printr-un hol comun. De obicei aş fi simţit miros de cafea şi oua ochiuri, amestecat cu fum de tigară într-un buchet olfactiv care m-ar fi trezit de-a binelea. O văd sprijinită de perete, cu mâna în care ţine tigara îndreptată graţios spre geam. “Dulcică, tu dormi şi ne-au tăiat gazele!” Mă prefac îngrijorat.

Mai fusesem cu alte fete, dar Oana era o femeie în toată firea. Doar ce împlinise 32 de ani la începutul verii. Eu împlineam 19 la sfârşitul lui iulie. Trăia pe cont propriu de la cincispreze ani, când trebuise să plece din Botoşani, oraşul natal. Fusese manechin profesionist şi foarte cunoscut aproape zece ani; făcuse ultima copertă, pentru Elle, cu doar vreun an în urmă. Avea ochii căprui şi căutatura de panteră. Pielea ei era rumenă, corpul zvelt, spatele drept şi picioarele subţiri. Ai fi putut spune că era prea slabă. Glumeam tot timpul pe seama pomeţilor ei proeminenţi sau a urechilor exagerat de mici. Abia aşteptam să-i sărut buzele cărnoase, în fiecare moment al zilei.

Deschid cu gesturi automate frigiderul, scot un borcan de zacuscă sârbească, un mezel şi poate o jumătate de rolă de caşcaval. Fac sandvişuri pentru amândoi. Pâinea e cam veche. Îmi mut privirea înspre pereţii nezugrăviţi şi trişti, înveseliţi un pic de un desen de-ale mele, lângă un calendar Lavazza. Ies cu ochii pe geam. Din bucătăria Oanei ai una dintre cele mai urâte proiecţii ale Bucureştiului: cât vezi cu ochii numai clădiri cenuşii, în derivă. Foarte aproape de geam este scara cealaltă a blocului, tot cu ferestre faţă în faţă cu ale noastre. O băbuţă sclerozată hrăneşte porumbeii zilnic, iar resturile de pâine aruncate sar pe pervazul geamului nostru. Oana şi Maya au certat-o dese ori, fără folos. Şi noi tot nu avem gaze, dar cred că stiu cum putem lua bani să le platim.

Înainte să apar eu, Oana locuia cu Maya, o doctoriţă rezident la Spitalul de Urgenţă. Maya era sârboaică şi uşor nebună. Aveau o relaţie foarte apropiată, ajutată şi de conjunctură: dormeau în acelaşi pat din lipsă de spaţiu şi preferaseră să împartă toate cheltuielile pentru că nu şi-ar fi permis să fi locuit separat. O simpatizasem de la început şi cred că şi ea pe mine, până când ajunsesem să-i sufoc spaţiul personal. Îşi găsise un amant de la serviciu şi dormea mai mult pe la el. Dădea din ce în ce mai puţini bani în casă, dar nici nu prea avea de unde. Eu şi Oana plăteam cam tot: ea lucra deja de aproape patru ani ca stilist şi consilier vestimentar. Eu studiam Modă la Facultatea de Arte, lucrasem puţin în presă în domeniu şi încercam să o ajut cu tot ce puteam; învăţam de la ea să am o meserie. Câştigam câteva sute bune de euro pentru fiecare job, dar activam pe o piaţă care este destul de blocată vara şi Oana tocmai renunţase la un contract stabil cu cea mai veche clientă a ei. Nu era uşor.
Propun să mergem cu taxiul până la Gaze. Putem trece pe la sora ei, să mai împrumutăm nişte bani, zic. Trebuie să ne îmbrăcăm – procesul ăsta poate dura mult. Oana se schimbă şi de şapte ori înainte să iasă din casă. Se admiră goală în oglinda din camera de zi sau se prosteşte şi se joacă cu mine. Nu şi astăzi. Astăzi este tensionată şi foarte grăbită. Liftul face un zgomot sinistru la etajul şase, ultimul al blocului de pe Anghel Saligny, vizavi de una dintre intrările în Primăria Generală a Bucureştiului. Ieşim din clădire. Mă uit în portofel. Mai am şi eu un million de la maică-mea. Putem mânca un double cheeseburger.

Ai mei s-au trezit la un moment dat că fiul lor cel mic nu mai vine acasă. O zi, două, apoi o săptămână, apoi aproape un an. Nu fuseseră de acord cu relaţia noastră din cauza diferenţei de vârstă, evident. Ne vedeam aproape săptămânal, mă ajutau cu bani, dar nu au cunoscut-o pe Oana niciodată. Când s-a terminat şi m-am mutat de la ea camera mea fusese transformată în dressing şi aveam o pătură pregătită pe canapeaua din sufragerie. M-am mutat singur dupa alte două-trei luni.

La gaze aflăm că mai avem de plătit încă 300 de lei, taxa de rebranşare. Oana este o fire prea colerică, sunt nevoit să intervin. Negociez fără folos cu funcţionara şi achit diferenţa cu un rânjet politicos şi tâmp. Nu vom mai avea niciun ban. Totuşi, simt cum mă cuprinde un sentiment de uşurare, ca atunci când ai trecut de un obstacol şi mai că-l aştepti cu interes pe următorul. Ne întoarcem acasă, ne vedem cu Maya şi râdem iar ca nişte copii isterici, de toate prostiile. “Matei, gaseşte şi mie un baiat aşa ca tine, tânar şi frumos!”, mă imploră sârboaica aproape în fiecare zi. Amantul vine să o ia cu maşina şi mă va lăsa să dorm iar în locul ei.

Mă întrebam uneori de ce acceptam jocul ăsta al sărăciei şi al problemelor de om matur, în condiţiile în care ai mei ar fi putut să ma răsfeţe încă mulţi ani. De ce făcusem curat în casă şi spălasem vasele pentru prima oară în viata mea sau de ce renunţasem la întâlnirile cu prietenii şi chiar la jucatul pe computer sau pe console video. Nu am mai spus nimănui că am avut în vara aceea săptămâni în care mâncam ouă şi pâine, zile în care nu aveam gaze şi altele în care eram într-o cursă contra cronometru pentru a strânge suta de dolari de chirie. Aveam să cresc într-un an cât alţii în şapte, în pielea unui Făt-Frumos imberb pentru o femeie superbă, cu treisprezece ani mai în vârstă decât mine.
Înainte de somn facem duş, de obicei pe rând şi cu uşa deschisă, ca să putem comunica. Îi contemplu silueta perfectă şi o aştept în dormitor, unde îşi masează tot corpul cu o cremă foarte grasă, Gerovital. O ajut şi eu. Ne întindem în pat şi o iau în braţe, cât să-i simt bătăile inimii. De obicei ea ţine telecomanda “pentru că e televizorul meu”. Schimbă canalele incoerent, poate zăboveşte pe un post de muzică şi începe să se legene. Adoarme înaintea mea şi o aud scrâşnind din dinţi în somn. O sărut dinnou şi zâmbesc fără motiv. Nu cred că vreau să se termine.

Textul

2009-03-13T10:40:00.006+02:00

Am terminat de scris cel mai mare text pe care-l voi fi publicat în presa scrisă. Cel mai mare text jurnalistic pe care l-am scris. O poveste despre o fată de 21 de ani care câstigă sute de mii de euro pe an după ce până acum doi ani nu ieşise din Moldova, ţara ei de origine.

Povestea va apărea în numărul de aprilie al GQ România, cândva în jurul datei de 21 martie. Textul ăsta m-a consumat, mi-a mâncat aproape tot timpul, nu m-a lăsat să scriu draftul doi al textului pentru Lupşa şi m-a privat de singurele trei ore bune legate dintr-o săptămână, adică de cursul de Jurnalism Narativ. Şi blogul a fost neglijat.

Nu-mi permit încă să dezvălui nimic din text şi aştept să fie publicat, să pun fragmente pe blog şi să primesc feedback de la oameni care vor lua revista de la chioşcuri. Revin mâine în paralel cu textul pentru Lupşa, ca să nu ai senzaţia că nu citeşti nimic pe blogul ăsta.

Structură text "A"

2009-03-09T12:11:00.005+02:00

Mai jos, după copy-paste din computerul de birou, prima încercare de structură pentru un text de 15.000 de semne din urmatorul număr al GQ. Evident, deja am schimbat cursul poveştii, chiar şi miza de la care am pornit, după ultimele ore de reporting şi o discuţie bună cu editorul. Nu am pus încă nume personajelor, pentru a nu dezvălui mare lucru din poveste. Textul este în lucru şi se va dezvolta în paralel şi pe blogul de faţă.

Miza (ce vreau să spun la modul ideal): Moldovencele salvate de modeling sau cum o agenţie schimbă destinele altfel condamnate ale unor femei.

Personaje (unghiuri de vedere) principale:

- A

- B (booking)

- C

Personaje ajutătoare:

- D (directorul agentiei – am vorbit)

- E (fotograful fetelor – de vorbit luni)

- F (model de 15 ani – de vorbit azi) Şi mama ei ??

- G (tot cam 14-15 ani – de vorbit azi)

- H (trebuie să dau de ea – număr de telefon, este în Bucureşti?)

Rama/ structura: ??
DECIZIA !! – comercial, bani şi nu altceva...

Găsesc impas şi rezolvare???? Sau fără rezolvare? Plecarea şi intoarcerea A să simbolizeze cumva tot traseul fetelor.......................

Mai clar?????
acţiune (sinopsis) - de lucrat

Timp

2009-03-07T17:44:00.005+02:00

În ordine aleatorie: Nu am timp să citesc cât aş fi vrut (nici măcar ce mi-am propus să citesc - abia reuşesc să termin cele cîteva pagini pentru cursul lui Lupşa). Nu am timp să merg la sală. Nu am timp să mă ocup de Fabrique.ro (care moare încet din cauza asta). Nu am timp să mă angajez în proiecte conexe care mi-ar aduce bani (şi pentru care am fost contactat săptămânal în ultima lună). Nu am timp să merg în Iaşi, deşi mi-e dor de frate-meu şi deşi mă aşteaptă acolo o poveste frumoasă. Nu am timp să cunosc un personaj pentru cursul lui Lupşa şi deja încep să mă simt ultimul om din cauza asta. Nu am timp să mă văd cu prietene, posibile sau foste iubite. Nu am timp să mă văd cu bunică-mea. Nu am avut timp să plec la Paris, deşi mi-aş fi dorit să văd colecţii... Şi nu sunt singurul care simte asta.

Nu lucrez în mină, nici nu sunt plătit ca un rege pentru munca pe care o fac. Nu mă consider un supra-om, nici un sclav al capitalismului. Nu cred că muncesc prea mult, nici măcar nu ştiu dacă sunt nemulţumit. Constat doar (de pe scaunul de la birou, la sfârşitul unei şedinţe foto şi în preambulul următoarei) că nu am timp, deşi maică-mea îmi plăteşte în continuare chiria. Iar blogul ăsta este deja prea mult despre mine şi prea puţin despre munca mea...

Recomandarea de la Veioza-Arte

2009-03-05T21:02:00.002+02:00

Cu emotii, cum spuneam... Aş fi vrut poate să am inspiraţia de a spune lucruri mai inteligente; sper să-ţi folosească.

Recomandare - Matei Schwartz from veioza arte on Vimeo.

Poveste despre mine în primul draft...

2009-03-04T19:06:00.005+02:00

Nu are un titlu în momentul ăsta şi abia a trecut de prima întâlnire cu Lupşa. Voi publica toate drafturile, pentru a observa evoluţia textului după corecturi şi feedback. Enjoy or not...

Deschid ochii. În faţa lor, un televizor Sony, cam din aceeaşi generaţie cu cel pe care-l aveam la ai mei. În dreapta, uşa de la baie. Sunt jumătate dezvelit şi întins pe tot patul; nu e un pat mare. La Oana în dormitor este întotdeauna linişte. Pipăi podeaua după telefonul mobil, chiar lângă marginea patului: 12:30. Urmează să-mi fac curaj să mă ridic, să intru într-o secundă în baie, să ma spăl pe dinţi cu Aquafresh (eu am adus în casă Aquafresh) şi să ies din dormitorul ăsta întunecat şi ispititor.

Oanei nu-i prea convenea să dorm mult. De fapt, şi ea era o fire asemănătoare, dintr-acelea care iubesc somnul. O ţin minte legănându-şi uşor corpul înainte să adoarmă, ca un copil sugar într-un ţarc. “Din lipsă de afecţiune; nu am fost alintată suficient când eram mică”. O cunoscusem cu o jumătate de an în urmă, într-un club obscur din Bucureşti. Întrebasem un amic comun cine era şi-mi răspunsese aproape contrariat: “cum nu ştii? Oana C.”.

Păşesc, însoţit de acelaşi zgomot ascuţit de parchet vechi. Intru din dormitor direct în camera de zi: două fotolii, o canapea, un televizor vechi rusesc, o bibiliotecă şi un scaun din fier forjat. Ies pe uşa din stânga mea şi intru în bucătărie, care este cumva separată de restul casei. De obicei aş fi simţit miros de cafea şi oua ochiuri, amestecat cu fum de tigară într-un buchet olfactiv care m-ar fi trezit de-a binelea. “Dulcică, tu dormi şi ne-au tăiat gazele!”

Oana era o femeie în toată firea. Doar ce împlinise 32 de ani la începutul verii. Eu împlineam 19 la sfârşitul lui iulie. Fusese manechin profesionist aproape zece ani şi făcuse ultima copertă, pentru Elle, cu doar vreun an în urmă. Avea tenul cu un ton mai închis la culoare decât al meu, corpul zvelt, spatele drept şi picioare subţiri “ca nişte scobitori”. Ai fi putut spune că era prea slabă. Avea ochii căprui şi căutătură de animal de pradă. Glumeam tot timpul pe seama pomeţilor ei proeminenţi sau a urechilor exagerat de mici. Abia aşteptam să-i sărut buzele cărnoase, în fiecare moment al zilei. Fuma mai mult de un pachet pe zi, dar nu trăgea în piept. Şi în fiecare duminică urma să se lase de ţigări. Pentru că o sărutam mereu, mă poreclise şi “Pupă”.

Deschid frigiderul şi încerc să mă fac util. Mai avem nişte zacuscă sârbească, un mezel şi un pic de caşcaval. Pâinea e cam veche. Văd pe masă două pahare din plastic cu cafea. Fusese jos să cumpere. Îmi mut privirea pe pereţii nezugrăviţi şi trişti, înveseliţi un pic de un desen de-ale mele, lângă un calendar Lavazza. Ies cu ochii pe geam. Din bucătăria Oanei ai una dintre cele mai urâte proiecţii ale Bucureştiului: cât vezi cu ochii numai clădiri cenuşii, în derivă. Foarte aproape de geam este scara cealaltă a blocului, tot cu ferestre faţă în faţă cu ale noastre. O băbuţă sclerozată hrăneşte porumbeii zilnic, iar resturile de pâine aruncate sar pe pervazul geamului nostru. Oana şi Maya au certat-o dese ori, fără folos. Şi noi tot nu avem gaze, dar cred că avem bani să le platim.

Înainte să apar eu, Oana locuia cu Maya, o doctoriţă rezident la Spitalul de Urgenţă. Maya era sârboaică şi uşor nebună. “Ca o buburuză”, vorba Oanei. O simpatizam şi cred că şi ea pe mine: era cam singurul om care fusese de acord cu relaţia noastră, până când ajunsesem să-i sufoc spaţiul personal. Îşi găsise un amant de la serviciu şi dormea mai mult pe la el. Dădea din ce în ce mai puţini bani în casă, dar nici nu prea avea de unde. Eu şi Oana plăteam cam tot: ea lucra deja de aproape patru ani ca stilist şi consilier vestimentar. Eu lucrasem ca fashion editor la două reviste mici şi încercam să activez tot în domeniul modei. Fusesem foarte entuziasmat de pasiunile comune şi cred şi-acum că am cucerit-o în cele din urmă exact cu asemănarea neverosimilă dintre noi.

Propun să mergem cu taxiul până pe bulevardul Mărăşeşti; la Gaze. Putem trece pe la sora ei, să mai împrumutăm nişte bani. Trebuie să ne îmbrăcăm şi procesul ăsta poate dura mult. Oana se schimbă şi de şase-şapte ori înainte să iasă din casă. Se admiră goală în oglinda din camera de zi sau se prosteşte şi se joacă cu mine. Nu şi astăzi. Astăzi este tensionată şi foarte grăbită. Tot nu se hotărăşte uşor, dar după douăzeci de minute ieşim din casă. Liftul face un zgomot sinistru la etajul şase, ultimul al blocului de pe Anghel Saligny, vizavi de Primăria Capitalei. În scară miroase tot timpul a pipi de pisică şi a gunoi stătut. Ieşim din clădire, facem dreapta spre Regina Elisabeta şi ne îndreptăm spre Universitate. Vom lua un taxi de sub coada calului lui Mihai Viteazul. Mă uit în portofel. Mai am şi eu un million de la maică-mea. Putem mânca un double cheeseburger.

Ai mei s-au trezit la un moment dat că fiul lor cel mic nu mai vine acasă. O zi, două, apoi o săptămână, apoi aproape un an. Nu fuseseră de acord cu relaţia noastră din cauza diferenţei de vârstă, evident. Totuşi, fuseseră foarte rezervaţi şi decenţi. Ne vedeam aproape săptămânal, mă ajutau cu bani, dar nu au cunoscut-o pe Oana niciodată. Când s-a terminat şi m-am mutat de la ea camera mea fusese transformată în dressing şi aveam o pătură pregătită pe canapeaua din sufragerie.

La gaze încerc să mă cert eu cu funcţionara: mai avem de plătit 300 de lei, taxa de rebranşare. N-avem de ales şi reuşim să achităm diferenţa. Nu vom mai avea niciun ban. Zero. Totuşi, ne cuprinde pe amândoi un sentiment de uşurare. Ca şi cum am mai fi trecut un obstacol, fără să ne intereseze cât de mare sau cât de aproape este următorul. Ne întoarcem acasă, ne vedem cu Maya şi râdem iar ca nişte copii isterici, de toate prostiile. “Matei, gaseşte şi mie un baiat aşa ca tine, tânar şi frumos!”, mă imploră sârboaica aproape în fiecare zi. Amantul vine să o ia cu maşina şi mă va lăsa să dorm iar în locul ei.

Mă întrebam uneori de ce acceptam jocul ăsta al sărăciei şi al problemelor de om matur, în condiţiile în care ai mei ar fi putut să ma răsfeţe încă mulţi ani. De ce făcusem curat în casă şi spălasem vasele pentru prima oară în viata mea – şi fără să mă roage nimeni – sau de ce renunţasem la întâlnirile cu prietenii şi chiar la jucatul pe computer sau pe console video. Nu am mai spus nimănui că am avut în vara aceea săptămâni în care mâncam ouă şi pâine, zile în care nu aveam gaze şi altele în care eram într-o cursă contra cronometru pentru a strânge suta de dolari de chirie. Totuşi, aveam o mulţumire tâmpă de fiecare dată când ziua se termina bine şi Oana se culca mai relaxată.
Înainte de somn facem duş, de obicei pe rând şi cu uşa deschisă, ca să putem comunica. Din cadă te poţi uita la televizor. Îi contemplu silueta perfectă şi o aştept în dormitor, unde îşi masează tot corpul cu o cremă foarte grasă, Gerovital. O ajut şi eu. Ne întindem în pat şi o iau în braţe, cât să-i simt bătăile inimii. De obicei ea ţine telecomanda “pentru că e televizorul meu”. Schimbă canalele incoerent, poate zăboveşte pe un post de muzică şi începe să se legene. Adoarme înaintea mea şi o aud scrâşnind din dinţi în somn. O sărut dinnou şi zâmbesc fără motiv. Nu cred că vreau să se termine.

Început de săptămână

2009-03-02T11:48:00.003+02:00

Dacă te trezeşti cu ochii lipiţi de la conjuctivita alergică, nasul înfundat de la deviaţia de sept şi capul greu de la pumnii primiţi miercurea trecută, înseamnă că eşti numai bun să-ncepi săptămâna.

Îţi lipsesc soarele, energia pozitivă, motivaţia sau entuziasmul, dar te speli pe ochi, iţi pui hainele bune pe tine, dai telefon la taxi şi cobori din bloc.

Te uiţi înspre taximetrist prin ochelarii de soare pe care ţi i-ai pus deşi e înnorat, doar ca să-ţi acoperi vânătaia de sub ochiul drept. Ignori traficul, ignori o remarcă răutăcioasă a şoferului tău; ajungi la destinaţie, laşi bacsis serios pentru că ai avut o cursă foarte scurtă, traversezi pe roşu, intri în blocul cel nou şi saluţi pe toată lumea.

Ai un buchet de zambile (cred) pe birou, deşi nu eşti femeie: este 2 martie. Muţi florile, deschizi computerul, verifici căsuţa de mail, intri pe Facebook, şeful tău stabileşte o oră pentru următoarea şedinţă.

Deschizi carneţelul în care ai luat toate notiţele din timpul înterviului de ieri şi deschizi un document Word cu structura următorului tău text: Olga. Să ai o săptămână frumoasă!

GQ pe piaţă

2009-02-28T09:00:00.004+02:00

Al doilea număr al ediţiei de România a revistei GQ este deja de o săptămână pe piaţă. Pe lângă contribuţia evidentă din paginile legate de modă, am reuşit să public şi un text de cam 6.000 de semne despre Silvia, un manechin de 25 de ani care locuieşte la Paris. Am cunoscut mai îndeaproape un om deosebit, a cărui poveste am încercat să o pun pe hârtie, lângă nişte fotografii superbe, dar mult mai puţin umane.

A ieşit un text de care nu sunt pe deplin mulţumit, uşor amestecat şi publicat în primul draft, din criză de timp, evident. Ai mai jos începutul textului... Restul materialului poate fi citit oricînd în paginile revistei. Aştept, ca de obicei, feedback consistent.

Mi-o imaginez grăbită şi un pic stresată, aşezând cu graţie geanta de călătorie, Lancel, pe banda mobilă de la “check in”. “Silvia Popescu” – şi întinde paşaportul. Are degetele de la mâini lungi şi foarte subţiri. Poate ar fi putut să fie pianistă: “ţi-am spus că n-am ureche muzicală”, mi-a scris odată într-un mesaj pe Facebook.
Şi geanta se scurge prin spatele anagajatei de la Tarom. Dacă cineva chiar verifică ce se află în bagajele pasagerilor pe zborurile din interiorul Uniunii Europene, cel al Silviei sigur îi smulge un zâmbet: câteva topuri, o pereche de jeans şi minimum patru perechi de pantofi sau cizme. Stătuse un weekend în Bucureşti.

Am cunoscut-o acum vreo jumătate de an, când a scos din buzunar vreo 1.000 de lei noi pentru două rochii, cumpărate de la magazinul de care mă ocupam personal. Îi veneau perfect. Am încercat să-i propun o pereche de jeans foarte strâmţi “pentru că numai ţie ti-ar veni. Sunt mai rău decât Balenciaga”. “Eu intru în Balenciaga”, mă completează, dar refuză jeanşii “pentru că am prea mulţi”. Atunci, Silvia vroia să devină mai elegantă. Mai puţin băieţoasă. Purta o jachetă din piele şi cizme negre, până sub genunchi. Probabil Hermes. Am mai văzut-o la un eveniment peste o săptamână, îmbrăcată cu rochia de la mine, albastru electric, străbătută de un fermoar gros, lăsat un pic desfăcut, cât să-I puncteze osatura gâtului: Surface2Air. I-am cerut numărul de telefon din Paris, pentru că plecam acolo peste câteva zile. Pe 1 octombrie a fost ziua ei.

Vis urât

2009-02-26T23:28:00.004+02:00

Se face că eram pe la Grădina Icoanei. Plecasem de la birou, pe Alexandru Donici, apoi făcusem stânga pe lângă Mediteraneo şi trecusem liniştit pe troatoarul de vizavi de Şcoala Centrală. Mădălina în stânga mea, mai aproape de trotuar.

Traversez. Ba nu, vreau să traversez şi un Hyundai Tucson (vezi?, îmi amintesc visele în cele mai mici detalii) îmi trece razant prin faţă, chiar pe trecerea de pietoni. Suficient de departe cât să reuşesc să ma feresc, suficient de aproape cât să-i dau un picior în aripă. Nu foarte tare, poziţia mă dezavantajează.

Mai fac cinci paşi pană pe trotuar; bărbatul iese din maşină furios. Vine spre mine! Mă uit în ochii lui: o să vrea să mă lovească. Niciun cuvânt. Îl lovesc cu piciorul undeva în burtă, el încearcă să riposteze şi… BUM!, primesc un pumn în cap din lateral; încă unul. Mă desprind, încerc să mă retrag. Încă un pumn, îmi îndoi spatele şi primesc un pumn în pomete, pe aplecare. Deja erau doi. Mai mari decât mine.

Circulaţa a fost blocată câteva minute, din cauza maşinii coreene, staţionate pe mijlocul Străzii Icoanei. Bătaia a avut coloană sonoră de claxoane. Tinerii s-au urcat înapoi în maşină înjurând: “ce bă, dai tu-n jeepu’ meu?”. Niciun concetăţean nu a reacţionat la bătaie. Ba mai mult, un domn trecut de patruzeci de ani a trecut pe lângă mine şi mi-a sugerat să fug. Eu nu prea pot să fug.

M-a cam luat valul şi am uitat că ăsta a fost un vis. Când m-am trezit, Mădălina nu reuşise să citească numărul de la maşină şi îmi doream să fi ştiut să fi lovit decisiv la primul contact cu şoferul nervos. Am dormit prost şi am luat o fiolă de algocalmin. După ce că au bătut un puşti slăbănog (o femeie care a asistat la rândul ei la “spectacol” m-a întrebat ulterior dacă eram elev la Şcoala Centrală – îţi dai seama cât de fioros arăt), eroii visului meu nu au ştiut să-l bată cum trebuie; au dat în mine ca apucaţii şi m-au lăsat cu o vânătaie şi câteva cucuie. End of story.

Eco Dream

2009-02-25T18:03:00.005+02:00

Se face că eram pe o insulă. Adică ştiam despre ea că este o insulă, dar (încă) nu-i vedeam malurile cu nisip alb, ori linia orizontului la capătul mării perfect transparente. Vedeam doar nişte poteci întortochiate, care-şi făceau cu greu loc printre copaci, dintr-aceia subţiri şi înalţi. Probabil arbori de cauciuc, exact ca cei din Thailanda.

Pe poteci au apărut de nicăieri nişte animale cu coarne, un fel de tauri mai speciali. Nu pot să ţii descriu exact, ştiu despre ei doar că erau fugăriţi de o armată de bărbaţi înarmaţi, în goana după ceva. Aveam să aflu mai târziu un pic că taurii mei aveau diamante. Auzi bine; diamante perfecte, dintre cele mai valoroase.

Am început să alerg (trebuie să fi fost şi cu frate-meu), taurii după mine, asupritorii după tauri. Alergam, alergam, alergam. Făceam semne disperate animalelor; le obligam să vină după mine. Le salvam. Văd o piscină. Nimic mai ciudat, nu-i aşa? Din piscină sare ceva. Taurul – sau ce-o fi fost – îl doboară cu o mişcare reflexă din cap. Fiinţa se prăbuşeşte pe marginea piscinei. Este ceva ghemuit, îmbrăcat în negru. Mă apropii, ma apropii şi...deschide ochii. Un om. Un atacator a fost răpus de un taur.

Schimbare de decor. În fuga mea ajung în spatele a ceva. Ştii senzaţia? Un loc despre care ştii că este ascuns, fără să ţi se fi spus asta textual. În faţa mea, bărbaţi cu chelie, monocluri şi mustăţi – tipul „cercetători”- analizau nişte pietre preţioase; probabil diamante. Lânga mine, o negresă cu dreduri şi sâni mari. Înţeleg că avem o relaţie. Fata seamănă perfect cu o portugheză pe care am cunoscut-o în Thailanda. Deduc că şi ea e tot din Portugalia via Mozambic. Sau pe-acolo...

Fata îmi aruncă un diamant, eu sunt gata-gata să-l scap în apă. Care apă? Cum care? Suntem pe insulă, ai uitat? Suna telefonul. Ba nu, eu sun la telefon. Dau de Lavinius şi încep să-l cert. Nu sunt mulţumit de randamentul lui. Nu se mai implică. Avem o discuţie în contradictoriu. Mă rog de el să ne vedem, el refuză. Cred că îl înjur. Închide telefonul. Îl sun, îmi respinge apelul. Îl sun iar. Nimic.

De-o dată, începe să sune. Mă emoţionez; mă-ntorc pe partea cealaltă. E şapte dimineaţa şi mă sună redactorul sef. Ăsta nu mai e vis, e weekend de predare.

“Da, Dragos!”

Mood şi camere de filmat

2009-02-25T01:12:00.005+02:00

Evident, starea noastră din fiecare zi ne influenţează alegerile. Mie chiar şi gusturile. Andrei m-a rugat să fac recomandările culturale ale săptămânii la Veioza-Arte, pe Green Channel. Nu-ţi voi spune încă ce am recomandat, ci doar ce nu am recomandat.

Cerul Deasupra Berlinului este un film german, in regia lui Wim Wenders, apărut în anul 1987. Este un film sensibil, despre credinţă şi despre miracolul de a fi om - oricât de siropos ar suna. Are un final fericit, dintr-acelea care-i pot enerva pe unii. Chiar şi pe mine, în anumite momente. Totuşi, l-am numit în multe topuri ale lui frate-meu "filmul meu preferat". Am recomandat astăzi tot un film de tipul ăsta: sincer şi uşor tâmpit de puieril, dar lipsit de miza unei capodopere. Sunt de părere că atât timp cât un proiect îşi atinge scopul, merită toate laudele. Iar dacă reuşeşte să le facă unora ziua (sau măcar noaptea) mai bună, atunci poate fi chiar recomandat.

Abia aştept să mă văd fâstâcindu-mă în faţa camerei de filmat, în prima apariţie faţă în faţă cu ea. Am mai filmat emisiuni TV, una dintre ele chiar cu audienţă destul de serioasă (Apropo TV), dar niciodată cu atâtea emoţii. E drept însă, în experienţele trecute intrasem în dialog cu un reporter, legat de un subiect strâns legat de domeniul în care sunt cel mai documentat, iar camera rămânea undeva în planul secund. Aproape că reuşeam - în timpul dialogului - să uit de ea. Acum a fost cu neputinţă...

În - să zicem - cu totul altă ordine de idei, observ cum devin tot mai umanist pe zi ce trece (sau - ca să nu exagerez - mai interesat poate de poveştile şi vieţile oamenilor). Cândva până la sfârşitul săptămânii o să-ţi povestesc şi primul meu "vis ecologist" - îl pomenesc dinnou pe Bucurenci.

Sweetness Follows

2009-02-22T18:05:00.003+02:00

...sau ce muzică am pus la "narativ". Cristi ne-a rugat să aducem la curs o piesă care să aibă în spate o poveste. Pe mine "REM - Sweetness Follows" m-a ajutat să scriu un text despre bunicu-meu (postat săptămâna trecută) şi mi-a îndreptat atenţia spre oameni dragi pe care i-am pierdut.

Alaltăieri s-au împlinit zece ani de când s-a stins din viaţă Otto, bunicul meu din partea maică-mii, deci îi dedic lui piesa de mai jos. Enjoy!

REM - Sweetness Follows
Vezi mai multe video din Muzica »

Idei

2009-02-21T00:31:00.003+02:00

1. Aş putea povesti o zi din viaţa mea în apartamentul de două camere din Anghel Saligny, acolo unde am locuit cu Oana, fosta mea iubită. Aş vrea să evidenţiez rutina fiecărei zile (trezitul, băutul cafelei în bucătărie, mersul la facultate, întoarcerea rapidă acasă pentru a sta cu ea şi, în fine, pregătirile de culcare şi adormitul în faţa televizorului), pentru a ilustra felul în care un puşti de 18 ani devenea (sau se forţa să devină) "om mare". Şi motivul evident pentru care făceam asta, şi anume dragostea pentru o femeie (prima dragoste "adevărată", de care să-ţi aminteşti şi pe care s-o compari cu toate celelalte sentimente). Cred că aş conduce povestea pe firul narativ al unei zile obişnuite, întrerupt de gânduri care mă frământau atunci (Doamne!, câte gânduri mă frământau...).

2. Aş putea povesti momentul în care am fost internat în spital şi operat (de urgenţă) de peritonită. Mai precis, aş povesti cele câteva zile de spitalizare în salonul numărul 2 al Spitalului Colţea, cu încă 8 oameni în cameră. M-au impresionat atunci poveştile lor şi - în primul rând - solidaritatea dintre noi (ne ajutam pe rând, în funcţie de cum se simţea fiecare mai bine - evident, cu toţii suferisem operaţii relativ de recente). Mi-ar plăcea să ilustrez deci prin povestea asta solidaritatea dintre oamenii cei mai diferiţi (de la un instalator la un vânzător în Europa şi până la mine) în momentele grele şi în faţa bolii. Am regretat destul de mult ca nu am apucat să scriu nimic la vremea respectivă despre subiect (s-a întâmplat cam acum un an) şi simt cum pierd amănunte din poveste pe zi ce trece. În timp ce-ţi scriu, îmi dau seama că voi încerca să descriu experienţa asta oricum, chiar dacă nu o alegem "oficial" pentru curs... Ar fi păcat să o pierd.

3. Aş putea povesti ziua de Crăciun la ţară la bunicii din partea maică-mii (într-un sat din Maramureş). Am fost ultima oara acolo când aveam 10 ani. Bunicii nu mai trăiesc şi Crăciunul acolo este probabil cea mai frumoasă amintire din copilăria mea. Mai precis, ajunul Crăciunului (24 decembrie), cu toate pregătirile, culminate cu "seara de Crăciun", în care colindam mai întâi noi, copiii, prin tot satul, apoi tinerii satului şi, aproape de miezul nopţii, bătrânii, printre care şi bunicul meu; în fine, cândva după 1 noaptea venea un fel de grupă de teatru ambulantă (Wiflaim - sper să nu gresesc) care juca în fiecare casă scena naşterii lui Iisus. Este o amintire la care ţin foarte mult şi cred că toţi oamenii pot empatiza cu "cea mai frumoasă amintire din copilărie". Şi asta este o poveste pe care o voi scrie indiferent dacă o alegem "oficial" sau nu...

Îi spuneam şi lui Lupşa că simt cum pierd amintiri. Mai sus, trei idei care sigur se vor transforma, pe rând, în poveşti despre mine. Cu riscul să te plictisesc până la disperare...

Mandy (1)

2009-02-19T00:45:00.002+02:00

Mi-l amintesc extrem de temperamental, dându-i şuturi în fund bunică-mii în stația de 102, sărind la gâtul unui vânzător de după tejghea în piață sau înjurându-ne de toți Dumnezeii în timp ce ne alerga cu cureaua în jurul patului, pe la şase ani. E drept, nici noi nu eram cei mai respectuoşi nepoți.

Ți-am promis că voi încerca, periodic, să recompun amintiri, ca să nu pierd imaginea unor oameni sau a unor momente importante din viața mea trecută. Încep cu Mandy Schwartz, bunicul meu şi una dintre cele mai interesante personalități pe care le-am cunoscut.

Când a plecat pe lumea cealaltă - sau unde-o fi plecat - părea răpus în lupta disperată pentru viață. Taică-meu zicea că figura lui îi amintise de "Strigătul" lui Munch. Îşi dorise mult să trăiască şi nu a rostit niciodată cuvântul "moarte". Într-o seară doar, a luat-o pe Gigi (bunică-mea) de-o parte şi a pus-o să scrie pe hârtie cui îşi va fi lăsat moştenirea. Pentru ea, nevastă-sa de peste cincizeci de ani, păstrase, parcă, 200 de lei noi. Cu noi a fost mult mai generos.

În tinerețe a fost un bărbat cuceritor. A avut aventuri în afara căsătoriei, unele celebre - se pare - în familie. Bunică-mea povestea că uneori venea acasă şi-o anunțau vecinii că avusese "musafiri". Evident, vecinii ştiau tot. Când l-am conştientizat eu, Mandy avea cravate şi batiste asortate, cămăşi de toate culorile şi tăieturile, zeci de pălării şi apoi de şepci. Se îmbrăca altfel în fiecare zi şi se pudra în fața oglinzii înainte să meargă la şcoală.

Bunicul meu a fost profesor de biologie. Şi eu am rămas corigent - singura dată în viața mea, evident, la biologie. Doamna profesoară Purdescu nu mă suporta, pentru că vorbisem urât cu fi-su. Dar asta e altă poveste.

Nu eram în Bucuresti când s-a prăpădit şi am plâns cum nu mai plânsesem demult. Singur, în camera de hotel de la etajul 14, parcă, a hotelului Unirea, din Iaşi. David şi taică-meu au stat cu el până în ultima clipă. Nu putusem să nu plec la Săptămâna Modei. Nu cred că am spus nimănui acolo de ce se întâmplase. Am vorbit doar cu Oana la telefon...

Mandy a avut cancer la plămâni, după ce a fumat vreo douăzeci şi cinci de ani, până a fost nevoit să se opereze de arterită. Nu avusese niciun alt caz de cancer în familie, iar soru-sa - tanti Rety, care a murit în acelaşi an 2008 - a fumat vreo 65 de ani, până în ultima clipă din viață. După ce s-a îmbolnăvit, bunică-meu n-a mai întrebat niciodată de ea. Nu l-am văzut niciodată cu țigara în mână, dar trebuie să-i fi stat bine.

Vorbea mult şi se certa cu toata lumea. Se contrazicea cu tine pe orice subiect, convins că avea dreptate. Avea o minte foarte ascuțită, dar nu aprofundase niciodată nicio disciplină. Îi plăcea să se informeze, să stăpânească "o cultură generală" care, după spusele lui, îi lipsea cu desăvârşire nevesti-si. Şi întregului neam de olteni al ei, femeia care l-a slujit, de altfel, peste jumătate de secol. Am uitat să-ți spun că bunică-meu a fost evreu. Totuşi, nu ținea nicio sărbătoare tradițională evreiască şi mai degrabă taică-meu, în ultimii ani, i-a redeschis pofta pentru cultura în care crescuse.

Mandy era un tip fricos, excesiv de precaut, atât cu el, cât şi cu copiii şi nepoții lui. Ar fi putut să-ți vorbească ore întregi despre "tragediile" cu tineri mutilați, înecați la mare sau căzuți în prăpastie la munte. În consecință, nici eu, nici frate-meu n-am învățat să schiem, să înotăm sau să mergem pe bicicletă (!!). Poveştile erau destul de convingătoare...

De ce am scris în colţul caietului că nu mai cred decât în mine…

2009-02-17T10:38:00.004+02:00

...Pentru că nu pot avea încredere în oamenii de pe poziţii aşa zis importante în România. Pentru că cei bine antrenaţi îşi consumă energia unde nu trebuie şi pentru că cei prost antrenaţi sunt în poziţii de forţă, prin slugărncie sau – mai rău – prin furt sau înşelătorie. Pentru că în jurul meu sunt preferate vorbele bune şi linguşeala, în defavoarea performanţei şi a cinismului. Pentru că sunt aproape de a deveni frustrat şi complexat pentru că nu am frustrări şi complexe. Pentru că generaţiile cu un picior în epoca Ceaşuescu nu vor – sau nu mai au cum – să treacă cu toate membrele pe pământul nostru, al celor liberi. Pentru că tineri sau tinere de douăzeci de ani îşi pot permite să gafeze public şi sunt sărutaţi sau sărutate pe creştet de protectorii ajunşi "la maturitate". Pentru că încă aud că eu nu am avut 35 de ani, în timp ce alţii au avut 22.

Pentru că sinceritatea, critica, auto-critica, ironia şi auto-ironia sau feedback-ul constructiv şi corect încă lovesc în complexele unor oameni şi pentru că reacţia acestora este mult mai violentă decât aş fi crezut. Pentru că iar eram gata-gata să-mi las braţele jos şi mi-am primit un cot în frunte, cât să ma redresez. Pentru că nu ştiu dacă mai am chef să cresc "cu forţa". Pentru că cei care au şansa să facă ce şi-au dorit o viaţă nu-şi dau interesul pentru a-şi desăvârşi munca. Şi pentru că aceia care ar fi în stare să-şi ridice performanţele la un nivel înalt nu au pentru cine să o facă. Pentru că în România anului 2009 încă se prcatică nepotismele, în timp ce America aceluiaşi an este prădată de hoţi în văzul lumii.

Sper ca dezamăgirea mea să fie constructivă şi să mă ajute să-mi elaborez un prim plan serios pentru viitor… Este totuşi bine să pot avea, încă, încredere în forţele mele.

Verdict

2009-02-16T11:15:00.001+02:00

Mulţumesc tutror celor care au votat pentru – sau împotriva diacriticelor pe blog. Încep săptămâna cu promisiunea că până duminica următoare voi avea toate textele de pe blog scrise cu diacritice. Pentru că este mai elegant, vorba lui Bucurenci...

Spor la lectură!

Ce vreau sa fac anul asta...

2009-02-14T19:05:00.005+02:00

Am ramas cumva dator (mai mult fata de mine) cu o lista de lucruri pe care imi propun sa le fac anul asta. Hmm...

- sa fac cursul de jurnalism narativ (deja l-am inceput)

- sa-mi iau carnetul de conducere, categoriile A si B si (cu putin ajutor) sa-mi cumpar o masina

- sa gasesc o rezolvare pentru www.Fabrique.ro

- sa-mi pregatesc plecarea (pentru minimum doua luni) in Asia de Sud-Est, in decembrie viitor

- sa dezvolt cel putin un proiect coerent pe blogul matv2...

- sa invat sa inot?...

- sa ma pregatesc pentru testul Cambridge si - eventual - sa-l si iau

- sa incep sa merg la sala si la kick-box (sa-mi cumpar un sac de box)

Cam atat imi vine in minte. Destul de usor, zic eu...

Cu inotul cred ca voi intampina cele mai multe probleme.

Diacritice sau nu?

2009-02-13T01:32:00.003+02:00

Ar trebui sa-mi pun diacritice la posturile de pe blog?

Am nevoie de mai mult de doua raspunsuri, ca sa pot obtine o majoritate.

Multumesc mult!

Febra...

2009-02-13T00:56:00.006+02:00

N-am mai scris pe blog de doua zile. Sa zicem ca ar fi trebuit sa fiu scutit, dupa ce am facut febra a treia oara in trei saptamani. 38 cu 5 sau cu 6.

Saptamana trecuta, dupa sedinta foto pentru GQ Girl, am avut o reactie alergica sinistra. Cred eu de la o shaorma, platita din bugetul firmei. A inceput sa ma manance ceafa, apoi urechile. M-am inrosit. Am plecat de la birou si tamplele imi pulsau dubios. Am ajuns la un prieten, am fugit in toaleta si m-am vazut: aveam tot spatele rosu si - deja - cateva bubite. Am suntat doctorita si am fugit spre o farmacie. Intre timp, simteam cum incepe sa-mi fiarba capul. Si corpul. Imi simteam bataile inimii prin porii fetei, ca si cum as fi avut un by-pass pe creier. E cu putinta?

Farmacista nu parea nici ea prea linistita. Mi-a spus ca medicamentul recomandat de doctor era prea slab pentru ce aveam eu si mi-a dat altceva. Am luat un taxi, m-am asezat in spate si am plecat spre ai mei. Ma simteam tot mai rau, repsiram greu si tuseam. M-am vazut in oglida liftului din Berceni si m-am ingrozit. Aveam eruptii pe tot corpul si de toate marimile si formele: pete rosii pe spate, bube multe si mici la incheieturile mainilor sau bube mari, dinr-acelea de urticarie, pe coate si pe picioare.

M-am linistit dupa doua doze de cortizon injectate in vena la Spitalul Coltea. Nimeni nu a stiut sa-mi spuna ce aveam. Putea fi orice, de la scabie la vreun parazit thailandez si pana la vreo intoxicatie alimentara. Rezindentul de garda tinea sa-mi precizeze periodic ca nu mai vazuse in viata lui asa ceva. Eu am hotarat ca shaorma fusese cauza.

Febra m-a apucat acum vreo doua zile si m-a luat pe nepregatite. N-am putut merge la cursul de "narativ" si nici la birou, mai mult de doua ore. Revista intra in tipar in weekend. Gripa, imi spune doctorita si (o chestie noua) nu-mi recomanda antibiotic.

Te intereseaza?...

Pe repede inainte

2009-02-10T09:30:00.005+02:00

Pregatesc un material pentru GQ, pentru care ar fi trebuit sa am la dispozitie cam o luna, dar pe care - din motive obiective, sa zicem - va trebui sa-l scriu pana la sfarsitul saptamanii. Subiectul, un manechin international, este plecat (sau plecata) in Mauritius, via Franta.

Sa zicem ca am avantajul ca o cunosc deja de vreo jumatate de an, fara sa fi avut conversatii mai lungi de zece minute si cateva branduri de haine. Rescriu mai jos ce am notat in carnetelul Castelbajac, dupa sedinta foto, urmand sa transcriu pe blog si bucati de dialog, daca voi avea norocul sa vorbesc cu ea (evident, prin telefon) pana - cel tarziu - miercuri dimineata.

- Hermes Outfit
- two houses?
- cizme Hermes
- pulover Cashmere
- Geanta Hermes
- A cheltuit zece milioane la magazin
- blond aramiu, ochi verzi, Chloe Savigny
- ce parfum foloseste? (merg sa-l miros)
- un pic pudica, totusi foarte profi
si resemnata (?) - ce mi-a scris prima data?

Sper sa-mi foloseasca, n-am prea mult timp de pierdut...

Uitam!

2009-02-09T11:33:00.004+02:00

Smaranda - colega mea de la "narativ" - uita cifre si numere. Mai demult le-ar fi respins (mai ales pe cele pare), iar acum le uita. Eu am uitat cui ii scriam ca o iubesc cu degetul pe pielea fina, doar pentru ca mi-era greu sa-i marturisesc in cuvinte. Si viceversa.
Lupsa, nu.

Am uitat si cum arata bunica din partea mamei. Sau cum ajungeam la padure in Cean, satul in care mi-am petrecut toate vacantele, parca pana pe la 9 ani. Vezi? Am uitat pana cand exact. Anul trecut am fost in Montpellier si in Barcelona intr-un timp foarte scurt, iar cele doua orase mi se contopesc in minte, ca o crema mediteraneana a carei compozitie exacta nu o mai retin.

Mai intai mi-am dorit sa uit, iar acum mi-e teama sa nu pierd amintirea lui bunicu-meu care abia s-a prapadit, sau a lui David de cand regiza filme la 4 ani, cu mine in rol principal. Mi-e frica sa nu-mi dispara din minte Golful din Costinesti, care pentru mine era mai frumos decat Laguna Albastra in ambele parti la un loc. Sau chipul luminos al maica-mii, inainte s-o buseasca plansul din cauza matusa-mii, care-i spusese nu-mai-stiu-ce nenorocire.

Voi incerca, in zilele urmatoare, sa fac exercitii de memorie pe blog. Ma va ajuta si la "narativ", unde va trebui sa concep un text despre mine. Sper sa nu te plictisesc prea rau...

Cum am ajuns la "Narativ"...

2009-02-06T16:00:00.005+02:00

Ca urmare a scrisorii de mai jos, a unui CV si a doua exemple de povesti jurnalistice superbe si celebre, publicate de Esquire US.

Mă numesc Matei Schwartz și mă pot numi jurnalist (conform experienței profesionale, și nu diplomei) deja de aproape patru ani. Scriu “deja” pentru că am abia 21 de ani. Ca să mă fac înțeles în privința dorinței mele de a parcurge un curs aplicat de Jurnalism Narativ, trebuie să clarific mai întâi istoria mea de scriitor sub acoperire.

Încep prin a-ți spune – din capul locului – că scrisul a fost prima pasiune adevarată din viața mea și singura constantă. Am început să scriu la zece-unșpe’ ani, fascinat de romanele polițiste ale lui Chandler sau Agatha Christie. Țin minte că profesorul meu de română din clasa a cincea ne povestea despre creațiile tinereții sale și își amintea cu nostalgie cum scrisese prima încercare de roman (de dragoste) cam pe la 18-19 ani. Eu l-am terminat pe primul la 15 și am mai scris încă unul până la 17 și ceva. Nu epatez, încerc să-ți explic un fenomen: toată copilăria am scris constant (nopți întregi, jumătăți de vacanțe, sferturi de ore la școală), făra a publica vreun rând.

Scrisul a fost pentru mine aproape ca o a doua viață. În timp ce activam într-un liceu de Arte Plastice, în timp ce jucam fotbal, în timp ce călătoream prin lume cu familia mea – în toate timpurile, eu scriam. Niciodată – sau aproape niciodată – nu mă gândisem la pasiunea mea ca la o meserie, ci mai degrabă ca la o evadare din orice fel de meserie sau activitate paralelă. Pe la sfârsitul liceului abia (când, subliniez, scrisesem practic două romane, o culegere de eseuri, un scurt tratat despre suicid și alte două-trei cioturi de proiecte literare) mi s-a relevat ideea de a mă folosi în lumea reală de abilitățile mele de scriitor.

De-atunci am intrat în mai multe redacții și am ajuns să-mi fac o meserie prin împletirea a două pasiuni: Cuvântul și Moda.Revenind la prezent – și un pic la viitor – constat că, în mod fatal, singurele texte rămase în laptopul meu au fost publicate și nu au mare legătură cu crezul meu de scriitor ascuns. Cred, totuși, că am ajuns acum la un tip de maturitate care îmi permite să mă concentrez pe un proiect literar “bun de tipar”, fie el și conex cu moda. Dar am nevoie nu numai să-mi perfectez tehnica de scriere, ci și pe cea de documentare.

Genul de literatură pe care vreau să-l experimentez se bazează, în primul rând, pe studiul aprofundat al comportamentului uman, în diferite medii sociale și în interacțiune cu mai multe tipuri de consumerism. Încerc să concep povești despre oameni, care să puncteze hibe ale societății de consum, de cele mai multe ori insesizabile după o analiză superficială.

Consider misiunea mea jumătate jurnalistică (și, în consecință, voi încerca să public pe un suport existent – ideal o revistă cu profil potrivit) și, mai mult, sper că antrenamentul cu tehnici de documentare și draft-uri de texte îmi va perfecționa și modul de abordare și scriitura de zi cu zi, ca fashion editor al revsitei GQ. Există subiecte fashion oriented de care m-am lovit (și mă voi mai lovi) care se pretează la o abordare “narativă” (vezi diferite interviuri/feature-uri cu personalități suculente din lumea modei, ale căror povești narate pot fi/deveni mult mai spectaculoase, decât dacă ar fi exprimate prin propriile cuvinte).

Schiţă despre mine în cifre

2009-02-05T17:00:00.004+02:00

Sunt născut în luna a şaptea şi asta ar putea să mă lege cumva de cifra magică. Am totuşi doar şase ani de-acasă. Sunt al doilea copil al alor mei şi am câte doi veri primari din partea fiecărui părinte. Am intrat primul la liceul de arte plastice Nicolae Tonitza şi al doilea la Facultatea de Arte. Am petrecut opt ani în Tonitza – începând cu clasa a cincea – şi am schimbat doar patru colegi de bancă, până în clasa a unsprezecea, de când nu prea am mai avut fizic cu cine să stau în bancă.

Am dat un gol în cupa liceelor la fotbal, în patru ani de participare, iar la opt sau nouă ani am refuzat să joc fotbal într-una dintre grupele de copii ale clubului Steaua, convins de ai mei că o viaţă de sportiv ar fi fost sub demnitatea mea. Nici acum nu sunt prea sigur că aveau dreptate. Am călătorit în nouăsprezece ţări, dintre care şaisprezece din Europa. Am împlinit douăzeci de ani la Paris şi nouăsprezece la Florenţa. Am ieşit prima oară din ţara cu părinţii, într-un Oltcit, în anul 1995. Grecia a părut atunci foarte departe. Anul trecut am fost de patru ori şi am trecut prin şase oraşe din Franţa.

M-am îndrăgostit prima oara de Mădălina, în clasa a patra. Aveam atunci nouă ani. Am avut prima iubită – mai mult cu forţa – la unsprezece ani. Era cu doi ani şi jumătate mai mare decât mine şi cu peste douăzeci de centimetrii mai înaltă. Eu eram în clasa a şasea. Am fost sedus şi am sedus la nouăsprezece ani o femeie de treizeci şi doi, împreună cu care am locuit într-un apartament de două camere timp de nouă luni – experienţă care, spun eu, mi-a influenţat fundamental evoluţia.

Scriu de la zece ani şi lucrez în presă de la optisprezece. Am lucrat în patru redacţii şi am schimbat două facultăţi. Am avut trei şefi extraordinari. Nu am stat în nicio redacţie mai mult de unsprezece luni. Acum trei ani, am lucrat trei zile şi trei nopţi la amenajarea interioară a unui bar de noapte din Braşov. Am terminat două romane, am început minimum trei şi le-am pierdut pe toate înainte să fi împlinit douăzeci de ani. Am reuşit să concep o singură rochie în facultate şi mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru design vestimentar.

Nu mai stau cu părinţii de la nouăsprezece ani, dar mă ajută în continuare foarte mult. Locuiesc într-o garsonieră, cu chirie, şi stau în bloc cu Florin Piersic. Am în casă un pat, două scaune de birou, trei de bar, un fotoliu şi o bibliotecă. Am trei periuţe de dinţi în baie, deşi locuiesc singur. Folosesc o marcă de deodorant de când am avut nevoie prima oară de el şi un singur parfum de peste patru ani. Am o consolă video şi trei jocuri, toate cu teme sportive. Am întotdeauna unul-două bacsuri de apă dupa uşă şi patru-cinci cutii de Coca Cola în frigider. Am patru genţi, peste treizeci de tricouri şi cinci perechi de Converse, doar pentru că lucrez în modă. Totuşi, iubesc o singură pereche de jeanşi.

Am un frate, am rămas cu o singură bunică şi nu mai am un “cel mai bun prieten”, deşi am peste cinci sute de numere de telefon în agendă şi trei sute optzeci şi trei de prieteni pe Facebook. Vreau să plec din ţară până la douăzeci şi cinci de ani şi să apuc să mă întorc peste încă doi ani.

Jurnalism narativ

2009-02-04T23:42:00.006+02:00

Joia trecuta am inceput un curs de jurnalism narativ la Centrul Pentru Jurnalism Independent (CJI). Il am profesor pe Cristian Lupsa, senior editor al Tabu si unul dintre putinii jurnalisti din Romania - daca nu singurul - pe care mi-am dorit sa-i cunosc.

Cristi este foarte entuziast si se lauda cu naivitatea lui, exact ca frate-meu. Eu sunt la fel de entuzaist, dar prefer sa tin in mine gandurile bune si sa-mi exprim ingrijorarile. Asa cred eu ca pot deveni mai constructiv - cel putin in relatia pe care o avem la curs.

Suntem doisprezece in grupa (sper sa nu gresesc) si am avut senzatia ca pe multi dintre noi nu ne-ar putea unii decat dragostea pentru scris. Cred ca asta a fost si intentia trainerului nostru: parem diferiti si activam in medii destul de diferite, desi - cu o singura exceptie - lucram cu totii in presa.

Asa cum i-am spus si lui Cristi la prima intalnire, imi doream foarte mult sa incep acest curs pentru a trece printr-o experienta educativa organziata, care imi lipseste si mi-a lipsit foarte mult: nu am reusit sa termin facultatea de arte (!!), nu am invatat mai nimic in liceu si am inceput inca o facultate (cea de Jurnalism) care imi smulge grimase compatimitoare.

Startul a fost mai mult decat promitator si vreau sa cred ca ma apropii cu pasi repezi de regasire, chiar si cu ajutorul acestui curs. Intre timp, am condus o sedinta foto pentru numarul din Aprilie al GQ Romania si am trait o trauma post-shaorma, pe care prefer s-o descriu intr-un post viitor... Maine, dinnou la "narativ".

Gaultier vs. Piersic Jr.

2009-02-02T12:05:00.006+02:00

Am avut o saptamana buna. Am vazut show-urile de haute couture de la Paris (pe net) si am ramas cu unul dintre cele mai frumoase sezoane din ultimii cinci ani, sa zicem. Mai jos un sample si restul la link, pe www.style.com.

Intre timp, am inceput un curs de jurnalism narativ cu Cristi Lupsa (detaliez intr-un post viitor) si l-am cunoscut pe Florin Piersic Jr. Personajul ma interesa in primul rand pentru ca taica-sau sta in bloc cu mine. Auzisem despre el (taica-sau, nu ma-ntelege gresit) ca e si celebru. Revin...

Criza si taximetristul

2009-01-30T01:00:00.003+02:00

Incep prin a instaura o prima cenzura pe blogul meu – oricat de adversar al cenzurii as fi. Inceapand cu sfarsitul acestei insemnari, as vrea sa nu mai scriu nimic despre criza, recesiunea si boala economica. Oricat de jurnalist as fi, oricat de specialist in ecomomie ar fi taica-meu si oricat de evreu ar fi fost bunica-meu, nu mai vreau sa ma intereseze aceasta problema. Este mult prea indusa, prea fabricata, prea artficiala ca sa mai intereseze. Ca de obicei, este posibil sa facem mai mult rau decat era raul initial, numai vorbind despre el si invocandu-l la tot pasul.

Criza a aparut in Romania – la fel ca toate celelalte nenorociri – inainte sa existe cu adevarat. Presa, politicenii si bancile au speriat populatia, care nu mai cumpara nimic, in timp ce acum sase luni cumpara prea mult. Mai intai nu am inteles ca trebuie sa fim mai cumpatati, iar inainte sa se vada efectele creditului cu buletinul, riscam sa ne blocam economia pentru ca nu mai cumparam nimic. Riscam, parafrazandu-l pe Vadim, sa facem de ras si criza economica mondiala.

Taximetristii bucuresteni sunt pentru mine surse inepuizabile de umor, de grobian, de grosolanii, apoi iar de umor involunatar. Si izvor nesecat de minciuni aproape patologice. Nu incerc sa reproduc nimic din aberatiile auzite, ori traite cu taximetristi in trecut, pentru ca stiu ca tot ce voi trai in viitor va fi cel putin la fel de savuros si de bun de postat pe blogul de fata.

Primul taximetrist bucurestean dupa mai bine de doua saptamani – poate de anul asta – era foarte galagios, needucat si – ca mai toti ceilalti – necenzurat verbal. L-am tutuit si eu, desi era cu vreo douazeci de ani mai in varsta decat mine, doar ca sa-nteleaga cu cine vorbeste. Am vorbit mult la telefon, ca sa nu-l las sa-mi vorbeasca prea mult. A vociferat in trafic, a scos capul pe geam, a claxonat si iar a injurat, stropindu-si parbrizul de scuipat. Nimic neobisnuit.

“Am luat zilele trecute unu’ d-astia cu bani multi de tot, se vedea pe el: haine scumpe, jmecher de-ala; statea-n spate si-l vedeam in oglinda retrovizoare. Si ma-ntreaba: auzi, da’ tu cum resimti dom’ne criza, aici din strada? Iar io ma uit la el asa-n oglinda, si-l intreb: care criza? Cum care? Criza economica, falimentul, toata nenorocirea… Si-i raspund: dom’ne, la mine-i criza de cand m-am nascut io, asa c-acuma e la fel pentru mine cum era si-nainte; nimic nu s-a schimbat.” Se pare ca raspunsul taximetristului i-a adus si cel mai generos bacsis al inceputului de an.

Jurnal de bord

2009-01-28T01:00:00.003+02:00

Bucurestiul are aceleasi drame. Traieste in acelasi ritm ingrozitor si respira acelasi aer greu. Este uneori idiot, alte ori sublim; dar de cele mai multe ori extrem de obositor. Traiesc cu el de cand m-am nascut si ma mint uneori ca-l voi abandona fara sa clipesc. Avantajul unui oras tanar esta ca-ti poate fi si tata si copil in aceeasi viata.

Ultimul taximetrist thailandez a-ncercat sa ma pacaleasca cu 70 de baht. M-am opus si s-a retras cu o rusine profunda, provenita din strafundurile educatiei sale religioase. Schisma dintre buddhismul Theravada si cel asa-zis capitalist i-a facut pe thailandezi mai oportunisti, mai lacomi si – evident – mai necinstiti. Dar ori de cate ori ii prinzi cu minciuna sau le deconspiri inselatoriile naive, isi pleaca spasit capetele si iti ofera chiar mai mult decat ti s-ar cuveni. In acele momente, Buddha le striga dinauntrul lor si ii trage la raspundere.

Bucurestenii sunt cinici si fara frica lui Dumnezeu. Au privirile cufundate in ganduri negre si mintile deformate fundamental. Vad conspiratii, nenorociri si drame la tot pasul. Sunt uneori prea politicosi, alte ori ingrozitor de prost crescuti. Ne lipseste solidaritatea in special si etica in general. Daca instinctul de supravietuire ii spune unui bucurestean sa fure, el va fura constient ca altul i-ar putea face lui la fel. Suntem bolnavi pana in maduva oaselor, iar leacul impotriva bolii a expirat parca dintotdeauna.

Nu stim care ne este scopul precis, ci doar ca vrem sa ne fie mai bine. Am descoperit ca exista bani si ca banii ne pot permite sa speram la fericire. Nu stim exact ce este fericirea noastra, dar parca o intre-vedem ori de cate ori cumparam, consumam sau epatam. Fericirea thailandezilor este sa vanda, a noastra sa cumparam. Si unii si ceilalti suntem la fel de viciati, dar viciul romanilor tinde sa devina temeiul educatiei si formarii ca popor. Riscam ca religia noastra sa fie viciul; riscam ca nepotii nostri sa se raporteze la el, asa cum ii vad pe thailandezi ca se raporteaza la invataturile buddhiste – ceva ce exista in ei si iese la iveala ori de cate ori sunt slabi.

Bangkok-Bucuresti via Vienna

2009-01-26T01:00:00.002+02:00

In avion m-au apucat niste crampe stomacale sinistre. Am mers de vreo patru ori la toaleta, am inghitit o pastila si am trait noua ore pe un scaun, tremurand; fiori reci de transpiratie imi strabateau coloana. Patura, hanoracul, tricoul – toate imi pareau prea putin pentru a potoli frigul, care patrundea parca prin toti porii avionului. Am stat mai mult nemiscat. Radeam in sinea mea, fericit ca scapasem neintoxicat sau imbolnavit doua saptamani, departe de casa. Thailanda are dizenterie, malarie si – in cazuri mai mult decat extreme – febra galbena. Toate incep cu aceleasi simtome pe care le manifestam. Plus varsaturi si greturi. Dar eu stiam ca stomacul meu nu vomita decat alcool pur. Si ca ipohondria este o caraterisica a familiilor evreiesti.

Vienna are o farmacie, dar nu in terminalul asta. M-am intalnit cu Catalin, din Romania, care a strambat din nas. Thailanda? M-am strambat si eu, de durere. Dragul meu, daca vei avea vreodata ocazia sa vizitezi Asia de Sud-Est, fa-o fara sa eziti! Ai prejudecati, sau vrei sa pari interesant? Mai ca nu mai sunt in stare sa citesc printre randurile unui roman.

Cu thailandezii e mai simplu decat crezi. Cu totii vor sa-ti ia banii de occidental inavutit. Nu semeni cu ei, asa ca stiu sigur ca esti “farang”. Adica o oportunitate. Cam cum sunt italienii pentru romancele din Arad, sa zicem. Nu te pot pacali decat daca dormi pe tine, ori daca esti socat de preturile mult mai mici decat la tine in tara. Poti invata repede sa te targuiesti pentru o suta de baht (2 euro), pentru ca suta aia conteaza pentru amandoi in Thailanda. Uite-te in ochii unui thailandez, si vei stii daca este bun sau rau. Cel putin eu am stiut. Priveste in ochi un prieten roman si spune-mi daca nu cumva peste doi ani veti fi fost parteneri de afaceri si el te va fi inselat, dezamagit si iar inselat pana cand te va fi lasat fara cuvinte!

Cred ca prefer sa plec capul si sa-mi impreunez mainile in fata tuturor si chiar sa-i dau impresia unui thailandez respectuos ca mi-a luat dolarii castigati la bursa in occident, decat sa-mi respect si ajut concetatenii care sa ma dezamageasca din prima zi pe pamant romanesc. Mai crezi ca vor veni vremuri mai bune?

Perfect Day In Paradise

2009-01-23T18:00:00.001+02:00

I'm writing this in English, as I am experiencing it:

7:30 am - wake up call
8:00 am - breakfast with fried eggs, bacon, ham and two toasts of bread with butter and jam + international news, blog and email check
8:45 am - motorcycle ride to Cafe del Mak - best espresso on the island
10:00 am - beach: sun bath, sea bath, reading, walking, taking pictures of the Paradise
12:00 pm - one hour of thai massage on the beach, with the sound of the sea as soundtrack
1:15 pm - back at Cafe del Mak for one or two freezing cold Singha beers and hang out with the English bartenders
2:00 pm - ride back at the Buri Hut resort, fried rice with something for lunch
3:15 pm - sun beath and reading by the pool
4:30 pm - shower, short blog writing
5:30 pm - ride to Sunset Bar for the best sunset view on the island and one or two more Singha beers
7:30 pm - ride to Swiss Sabadi, a Western/Thai restaurant held by Pi On (married with a Swiss guy named Marcus): shrimp and vegetables tempura, gordon bleu with french fries and Creme Caramel for dessert; Philippe must be very happy!
9:30 pm - back to Cafe del Mak, chilling, drinking and chating till 12:00 am, the latest
12:15 pm - back to sleep; there's a lot to do tomorrow!

Philippe Jump

2009-01-22T18:00:00.002+02:00

Este “jump” in telefonul meu pentru ca mi-a propus in ziua in care l-am cunoscut sa sar cu parasuta. La fiecare patru clienti noi, are o saritura gratuita. Locuieste in Bucuresti, unde a venit pentru cel mai bun prieten. Are 38 de ani, o afacere stabila si ma bate la cap zilnic sa-i prezint o fata frumoasa, in Romania. “There are two kind of men on the world: the ones who like big tits, and the ones who like small asses; I like small asses”. So do I. Atat timp cat sunt suple si frumoase, sanii conteaza – ma gandesc acum – ceva mai putin.

Lui Philippe ii plac sporturile extreme si este in Koh Mak pentru scufundari. Are un profil bun, te-ai putea intreba de ce – la 38 de ani – nu si-a gasit inca marea iubire. Ei bine, ar fi suficient sa-l cunosti: francez in cel mai pur – si obraznic – sens al cuvantului, Philippe poate fi extrem de antipatic, usor libidinos, insistent si… extrem de agasant cand se-mbata. Si, crede-ma, poate bea mult! Totusi, un tip foarte agreabil.

M-a amuzat infinit relatia cu mine: i-am povestit ca vreau sa plec in Thailanda si m-a invitat sa vin pe insula asta sueprba, departe de prostitutia de toate felurile si natiile din Puket sau Pataya – totul pentru a-si satisface egoul lui de colonialist, aratandu-mi cat de bine stie el sa se distreze. Toata atitudinea asta, care altfel mi-ar fi putut parea enervanta si gratuita, mi-a servit la un sejur absolut perfect intr-unul din – probabil – cele mai frumoase locuri din Thailanda. Partea buna este ca Philippe stie toate lucrurile astea – in esenta, nu e deloc un baiat rau, dimpotriva, poate fi amabil si pare foarte loial. Claudio il cunoaste de 12 ani si-mi confirma ipoteza.

Evident, in ochii lui – la un moment dat poate si in ai mei – m-a umilit vacanta asta. Eu nu stiu sa inot (de scufundari nici nu poate fi vorba), nu pot conduce o motocilceta (fara de care esti legat de maini si de picioare pe-aici), alerg mai putin decat el si obosesc mai repede; iar francezul meu are, cred, si cursuri de yoga la sfarsitul saptamanii.

Totusi, dinnou atitudinea lui ne-a servit amandurora: am ajuns unde am vrut cat de repede pe motocileta, am facut jogging pentru prima oara dupa cel putin un an si m-am simtit atat de handicapat incat am hotarat sa-mi iau in primavara permisul de conducere, categoriile A si B. Si poate, cu ajutorul unei iubite indemanatice, voi invata si sa inot pana iarna viitoare. Philippe, ma voi stradui sa-ti gasesc o consoarta, "becasue we love you for what you are!", vorba canadianului-cantaret.

Café del Mak

2009-01-21T18:00:00.002+02:00

Koh Mak era pana nu nedmult o jungla perpetua de cocos, bambus, palmieri si bananieri. Plaja are cel mai pur nisip de pe pamant, iar prin apa limpede se schiteaza doar forme perfecte de corali. Daca Dumnezeu ar fi trait pe pamant, s-ar fi oprit macar un sejur pe insula. De pe pontonuri, din bungalouri sau de pe orice alt mal iti poti imagina muntii Cambogiei sau ai altor insule thailandeze. Bucati de pamant acoperite de o padure verde nasc de sub apa si se scalda intr-o baie de lumina alba, foarte curata. Iar il invoc pe Dumnezeu, in care nu mai cred decat pentru natura din fata ochilor.

Café del Mak este poate cel mai viu loc de pe insula. Din pustiu se-nalta o baraca improvizata pe pamantul unui englez, Alex. Steven tine barul, face conversatie si aduce clienti, iar cei doi impart profitul frateste. Profitul lor real consta – lucru cert – in bautura, somnul din hamac, baia din fiecare zi in apa cristalina si restul minunilor neplatite din Koh Mak. Amandoi tin cu Spurs si le pare rau pentru criza inexpilicabila din sezonul in curs. Tothenham i-au transferat pe Modrici, pe Pavliucenko sau pe Gomes in poarta si sunt undeva pe locul 15. Andy si nevasta-sa – o grasanca microbista si mare bautoare de cocktail-uri – locuiesc intr-o suburbie a Newcastle-ului. Asa numitii “jordies”, al caror accent mizerabil aduce a Scotia sau a Tara Galilor; tot timpul le incurc. Andy are 32 de ani, este professor de engleza – dar a predat mai mult prin penitenciare – si-ar vrea sa-si gaseasca o slujba in Asia. Steven – de la bar – este destept, subtil, dar extrem de puturos. Este tot professor de engleza si reprezinta – in mod ciudat – visul lui Andy, care abia l-a cunoscut de doua zile. Cuplul bea mult – si asta e in regula pentru bar, dar este zgomotos, uneori imbecil, putin agasant.

Alex are doi palmieri in curte. Fructul lor, papaya, este unul dintre cele mai gustoase pe care le vei manca vreodata. Un clopot freamata la fiecare adiere de vant. “Now it’s good, because you have the wind; in April – that’s when you go crazy: you’ll still have the sun, but no wind. It’s like you’re drying.”
Cei doi il au client permanent pe Kopau – adica basil/busuioc tradus in thailandeza. Kopau este corpolent, canadian si canta un intreg repertoriu reinterpretat: de la Elton John la Neil Diamond si inapoi; totul cu o atitudine de comic de bar American. Jalnic intr-un fel, extrem de distractiv in alt fel. Toata lumea il aplauda, iar englezii il iubesc; numai aseara a cheltuit vreo 3000 de baht.

Ori de cate ori imi va aparea in fata ochilor numele lui Neil Diamond imi voi aminti povestea lui Steven, care se consdera – pe buna dreptate – singurul om dat vreodata afara de la un concert al britanicului. Londonezul de 38 de ani isi aminteste, un pic jenat, dar mai de graba amuzat, cum a fumat cateva jointuri, a baut multe beri si a inghiti o jumatate de pastila inainte sa-si doreasca (prea) mult sa danseze pe scena cu Neil. Rezultatul? “I came pretty close; no more then three meters!”. Cand s-a trezit din transa, era aruncat in strada de niste stewarzi musculosi. Ma distreaza sa vad cat de englezi sunt englezii, fiecare in felul lui, cat de canadian este Basil, cat de Italian este Pasquale, cate de neamt este Malte si – Doamne! – cat de francez este prietenul meu, Philippe. Cat despre mine? Cat de roman sunt eu? Alex mi-a zis ca seman un pic cu Mutu. Groaznic.

Mai este si Petra, o austriaca, iubita lui Malte, pe care l-a cunoscut chiar aici, acum un an. “So, I must have a chance than!”, ii raspund ranjit, cu gandul la cat de norocos a fost nenorocitul, cand a pus mana pe bruneta asta suberba, inteligenta si atat de senzuala. Buddha mai are mult de lucrat cu mine.

Laem Ngop

2009-01-20T18:00:00.002+02:00

Ma uit in fata ochilor si parca intre-vad Vietnamul. Sau Cambogia. Mi-e greu sa ma orientez. Totusi, incep sa stiu mai multe despre geografia Thailandei decat despre cea a Romaniei. Munti pierduti intr-un fel de baie de lumina greu explicabila in cuvinte. Dumnezeu – sau Rhamma – si-a varsat sufletul aici. Si marele Buddha – la fel ca ceilalti Buddha dinaintea lui – l-a binecuvantat. Tot un om – si nicidecum vreo zeitate – l-a desavarsit si oferit la export: regele Rama al IX-lea. Berea asta e foarte gustoasa, iar barca mea spre Insula Pierduta decoleaza in vreo trei ore.

Imi rasucesc mintea cu 180 de grade si ma uit spre nord, de-acolo de unde vin. Am reusit sa strabat Taramul Viselor, din Chiang Mai – aproape de granita cu Laos si Myanmar – si pana in Trat – aproape de frontiera cambogiano-vietnameza – in numai doua zile si vreo suta de dolari americani. Iar locul asta uitat de lume, care imi aduce aminte de o bucata de statiune turisitca ex-comunista de la Marea Neagra – se numeste Laem Ngop.

Aeroportul din Trat nu are usi, geamuri sau pereti, ci doar un acoperis-pagoda, cateva banci din lemn si doua-trei oficii de informare turisitca si aspirat banii acesora. In fata mea se opreste o Toyota Sedan, nouazecista, din care se dau jos un sofer sub limita legala si o asiatica cu cercei mari, din aur – cam ca ai Pirandei de la coltul Caii Rahova cu Ferentari. Se urca inapoi si pleaca intr-o secunda. Iar eu raman si ma uit ca tampit in fata ochilor mei si in spatele lor, in mintea mea pe care am hotarat sa o curat si sa o conduc spre Nibbana. Imi trece imediat prin cap un gand de usurare, ca nu am ales sa calatoresc in inima Islamului, sau in cine stie ce civilizatie pagana din Africa, sa fi ajuns sa-mi fi dorit sa ma iluminez prin Jihad ori – mai rau – prin Dumnezeu stie ce fel de auto-mutilare. Imi dau seama ca sunt un tip atat de fascinat de viata in sine (cam cum scria pe biletelul din ravasul primit la un restaurant chinezesc din Houston: “Your personality is fueled by the fascination you feel for life”), incat as putea imbratisa orice tampenie care m-ar lega de anumiti oameni, sau de uman in general.

Nu ma-ntelege gresit, am trecut buddhismul (atat cat a ajuns la mine din el, dupa doua saptamani petrectute intr-o tara buddhist-capitalista, o dicutie de treizeci de minute cu un calugar si vreo doua jumatati de carti citite) si prin filtrul gandirii mele de adult educat. Si a trecut mai toate testele. In primul rand, Buddha – la fel chiar ca si calugarii dinaintea lui, retrasi in jungla din jurul fluviului Gange – nu acecpta divinitatea ca solutie de rezolvolvare a problemelor umanitatii. Nibbana nu poate fi atinsa de om decat prin fortele proprii, ba mai mult, atunci cand Gotama gaseste calea spre iluminare si mai ca hotaraste s-o tina pentru sine, zeul Rhamma coboara pe pamant, ingenunchiaza in fata lui si i se adreseaza ca unui superior, implornadu-l sa propovaduiasca “metoda” si celorlalti muritori, animale sau zei, condamnati sa traiasca sub kamma (karma) si sa renasca dupa fiecare deces sub o alta forma.

Este evident ca in mintea cu adevarat iluminata a buddhistilor – cu aproximativ jumatate de secol inaintea nasterii Dumnezeului Crestin, zeii – a caror existenta putea fi cu greu negata in constiinta majoritatii – nu aveau cum sa joace un rol essential in deslusirea misterelor umanitatii, a carei singuri stapani suntem noi insine. Astfel, spre deosebire – sa zicem – de profetii evrei, care cand au inceput sa teoretizeze monotismul au negat cu tarie existenta altor fiinte divine si – in consecinta – au pastrat mai putini adepti decat si-ar fi dorit poate, Buddha ii accepta si pe zei in invataturile sale si ajunge in felul asta mai usor la oameni. Buddha este tolerant si indulgent chiar si cu cei mai virulenti adversari ai sai, stiind in adancul sufletului sau iluminat ca acestia se vor intoarce la invataturile sale.

Mai am de asteptat doua ore. In fata mea s-a oprit un autocar turisitc gol, care tine motorul pornit. Zgomot si noxe. Stiai ca in Thailanda rozul este o culoare foarte populara? Taxiurile din Bangkok sunt roz, pernele din autocarul de Chiang Mai erau roz, uniformele stewardeselor de la Thai Airways la fel.
Ma opresc un pic. Mai fac niste fotografii; mai citesc. Poate voi si desena, cine stie?

Joy

2009-01-19T18:00:00.002+02:00

Joy pare altfel decat celelalte thailandeze, cel putin in relatia cu mine. Extrem de directa, m-a intrebat din primele 5 minute daca sunt singur, sau am pe cineva. Are 24 de ani si un simt al umorului uneori greu de inteles; totusi, extrem de vorbareata si de enrgica, poate fi o prezenta incantatore. Are trasaturi mai apropiate de China decat de Thailanda si mi-a spus ca stramosii ei fac parte din tribul Karen.

Joy a facut facultatea in Chiang Mai si acum este un fel de ghid pentru turistii care vor sa viziteze triburile din rezervatii. Vorbeste cu "Kareni" pe limba lor, imi arata un copac (!!) de marijuana si imi spune senina ca-mi poate oferi, dar ca risc sa ajung "to the free hotel" - adica penitenciarul thailandez, despre care imi confirma ca este format doar din patru pereti in care sunt amestecati toti detinutii; acolo se caca, se pisa si tot acolo dorm, unii peste altii. Uneori, puscariile sunt atat de aglomerate incat se doarme pe rand, in timp ce altii stau in picioare, din cauza lipsei spatiului.

Restul femeilor din Chiang Mai (acelea care pot fi identificate ca atare, printre boy-girls extrem de bine operati/e) sunt agresive si galagioase. In disperarea din sezonul asta (mult mai slab populat de turisti din cauza mini-revolutiei de la Bangkok, in decembrie 2008) si avand barurile semi-goale, fetele trag literalmente de tine; te fluiera pe strada, te alearga si sunt insinuante chiar si daca le-ntrebi cat este ceasul. Mai este un aspect: printre sutele de nemtalai si englezoi libidinosi, cu burtile acoperindu-le sexul, care incearca sa le sodomizeze in fiecare sezon, un barbat ca mine este - sunt constinet - o raritate. Nu glumesc, nici nu fac pe cuceritorul - uratenia si senectutea celor care prefera turismul sexual este notorie. La fiecare pas vezi asiatice subtirele, imbracate sexy, la brat cu burtosi mirosind a bere sau cu ochelaristi grizonati, cu moace de perversi. Sunt peste tot: in cafenele. in baruri, in temple sau in autocare.

Joy pare sa-si doreasca cu adevarat un "farang". Poate ar vrea chiar sa plece de-aici. La fel ca ea sunt foarte multe thailandeze care se logodesc, casatoresc si fac copii cu occidentali, pentru a scapa de barbatii thailandezi, despre care este cunoscut ca sunt, in majoritate, niste brute. Mai mult, ele se dovedesc de multe ori mult mai "sotii" decat, sa ziem, europencele. Lipsite de emanciparea femeii moderne, thailandezele formeaza tot mai multe familii mixte fericite.

Nu este cazul meu. Joy este simpatica, mi-a daruit o bratara pe care o port de o saptamana si poate m-as putea gandi - cel mult - sa o caut data viitoare cand vin in Chiang Mai. Nu am avut niciun fel de contact fizic.

Calugarul de serviciu

2009-01-18T18:00:00.002+02:00

In Wat Prasing - la fel ca in majoritatea asezarilor buddhiste - se intra benevol, pe niste porti mari, vesnic deschise. In spatele zidurilor vei intalni o adevarata comunitate - cu temple, scoala, bar de zi - pentru calugarii si novicii care se dedica invataturilor lui Buddha.

In spatele templului mare sunt doua-trei temple mici de rugaciune, cu anumiti calugari buddhisti (nu voi stii niciodata care, pentru ca toate textele erau scrise in thailnadeza) reprodusi in marime naturala, in pozitie de meditatie. Prima senzatie este ca sunt fie vii, fie imbalsamati si inchisi intr-o cutie de sticla: sinistru. M-am plimbat, le-am cerut voie pustilor rasi in cap si imbracati in robe sa le fac fotografii si am fost impresionat de linistea perfecta din interiorul "cetatii".

M-am oprit la "'barul" buddhist, acolo unde cativa calugari stateau pe banci, asteptand vizitatori laici pentru a raspunde la intrebari despre invatatura lor, cultura thailandei sau orice altceva i-ar fi trecut unui occidental prin cap. Calugarul meu era Tejin (sper sa-i scriu corect numele) si prima intrebare pe care i-am pus-o a fost legata de femeile buddhiste: de ce nu se alatura si ele meditatiei si vietii de calugar, in conditiile in care - din cate am citit eu - "metoda" buddhista nu este interzisa femeilor. Raspunsul a venit diplomat, de sub un ranjet insinuant: o femeie nu este pregatita sa renunte la viata ei de femeie si este prin excelenta interesata de sine si de aspectul ei fizic; femeile pur si simplu nu pot. Chiar nici una? Ma rog...

Calugarii buddhisti au 227 de reguli pe care trebuie sa le pastreze, dintre care unele dintre cele mai stupide, cum ar fi interzicerea de se da cu parfum sau deodorant. Novicii (pana in 20 de ani) nu au decat zece, apropiate de poruncile crestine. Tejin a fost cinci ani novice si este de sase calugar. Ai vrea sa ramai calugar?, il intreb. Imi raspunde ca nu stie. Dar ca tatal lui a fost calugar si practic toti (barbatii) care imbratiseaza credinta buddhista merg intr-un templu de meditatie macar o data in viata si macar pentru sapte zile. Dar perioada cea mai obisnuita este de 15 zile, exact cat timp a fost calugar si actualul rege al Thailandei, Rama IX.

Este evident, "metoda" buddhista (nu neaparat in forma ei extrema si vesnica) poate fi un exercitiu de igiena interna, de curatare a mintii, asemanat in foarte multe scrieri recente cu psihanaliza; dar mai aproape de suflet decat metoda din cea din urma. Tejin mi-a spus ca ma pot alatura oricand unui locas de meditatie buddhist, dar eu am vazut tot atatia occidentali cate femei rase in cap si cu vesminte portocalii: zero. Totusi, ma bate un gand pentru iarna viitoare.

Femeile cu gatul lung

2009-01-18T07:47:00.002+02:00

Ma-ntorc la amintirile mele, netulburat de conflicte internatioale. N-am avut net cateva zile, dar astazi ma simt mai bine. Ultima zi in Chiang Mai s-a impartit intre vizita in rezervatia tribului "cu gatul lung" si plimbarea de unul singur printr-una dintre cele mai mari asezari buddhiste din Chiang Mai: Wat Prasing.

"The Long Neck People" sunt de fapt femeile din sub-diviziunea Patung, a tribului Karen - cel mai numeros din Thailanda. "Patungii" sunt numai o mana de oameni, asezati pe o strada ceva mai mica decat ulita din Cean, satul maica-mii. Femeile, cum ziceam, poarta aceste inele grele de cateva kilograme, in jurul gatului, genunchilor si coatelor. Nu le scot niciodata si primesc cate un inel in plus in fiecare an, incepand cu cinci. Acum o povara in cel mai concret sens al cuvantului, inelele din fier erau folosite de barbatii Patung pentru a-si proteja femeile de muscaturile animalelor salbatice din jungla sud-asiatica.

Multe dinte fete sunt rapitor de frumoase, cu pielea galbena, fetele conturate perfect, ochi inchisi exact cat trebuie. nasuri mici si buze carnoase - mult mai frumoase decat thailandezele. Le-am vizitat scoala (unde preda prietenul meu Su) - un fel de baraca, cu carti. caiete si creioane colorate. Strada "Patung" se inchide intr-o biserica... Catolica. Nimeni nu a stiut sa-mi explice de ce - au de unde - a ajuns acest trib sa fie crestinat, in conditiile in care tot ce este in jurul lor respira buddhism (Birmania, tara de unde provin este poate cea mai pur-buddhista din intreg tinutul - unul dintre principalele motive pentru care este atat de usor tinuta sub ocupatie militara).

Vizita costa vreo cateva sute de baht, iar rezervatiile au fost facute din banii familiei regale, care a tinut sa-si conserve, integreze si... promoveze minoritatile. Este un exemplu inteligent, din care am putea sa invatam si noi, poate. Acum banii se-ntorc - in principal din turism - si toata lumea este fericita. Karenii nu s-ar mai intoarce niciodata in Birmania (de unde au fugit), iar thailandezii sunt atat de "capitalizati" si atrasi de bani si oportunitati, incat tin foarte mult la populatiile primitive pe care le expun occidentalilor.

Am avut un usor sentiment de incalcare a libertatilor omului (evident femeile cu gatul lung zambesc ca niste chinezi cand sunt fotografiate, trebuie sa teasa saluri la razboi sau sa impleteasca bratari in fata oamenilor; la fel de evident este si faptul ca toate obiectele de artizanat se vand ca painea calda), dar in fapt am cunoscut un schimb avantajos de servicii.

Orbii

2009-01-16T08:46:00.004+02:00

"Cand cineva vorbeste despre "drepturile omului" am senzatia ca imi face cu ochiul" - Michel Houellebecq

Citesc siderat presa internationala, pentru prima oara dupa aproape doua saptamani. Columnistul New York Times, Grenville Buford (scriitor francez, specialist in politica... Turciei), povesteste despre lacrimile din ochii lui Erdogan, la vederea unor victime palestiniene din fasia Gaza.

Evenimentul Zilei puncteaza (aparent inteligent, in realitate banal si lipsit de sens chiar si din punct de vedere sintactic) ca "(...) imaginea conflictului nu se mai "joaca" doar in transee, pe tancuri sau din avioanele F16. Razboiul din teren este dublat si de unul mediatic (...)".

BBC umple side bar-ul cu stiri despre crimele neincetate ale Fortelor Israeliene asupra civililor din Gaza. O jurnalista CNN o hartuieste pe purtatoarea de cuvant a Armatei Israeliene, intreband-o obsesiv daca trupele pe care le reprezinta stiau precis ca in scoala bombardata acum o satpamana nu existau civili palestinieni. Politicoasa, dat vizibil iritata, israelianca explica singurul fapt cert si dovedit din toata povestea: din scoala respectiva se tragea inspre fortele armate israeliene. Punct.

Actualul lider al Siriei (despre care am aflat de curand chiar de la un prieten provenit de-acolo ca este altfel decat mi l-as fi imaginat - cunoscand-i politica tatalui: a redus pana la desfiintare regimul militar obligatoriu, incurajeaza femeile musulmane sa mearga la aceleasi scoli cu barbatii si este un adversar declarat al razboiului) promite (cel putin dubios) ca liderii Hamas vor inceta sa lanseze rachete asupra teritoriilor israeliene numai dupa ce li se va fi ridicat embargoul economic.

Declaratia este ineresanta pentru mine din doua puncte de vedere: in primul rand, cum poti sa conditionezi renuntarea la un abuz militar, de luarea unei decizii economice? Riscul evident este sa primesti drept raspuns exact ceea ce se vede "daca nu incetati sa lansati rachete, va omoram prin forta armata" - in felul asta, evident nu se poate ajunge la un consens. In al doilea rand, putini stiu (ceea ce eu stiu tot din presa internationala, inainte de a deveni "aparatoare a drepturilor omului") ca economia Gazei este paralizata de teroristii Hamas, care nu foloseau banii proveniti din afara decat pentru a-si inarma populatia.

In fine, cel mai puternic argument anti-israelian al presei inernationale - care a pornit un razboi mediatic aproape scarbos - este numarul de morti palestinieni, comparat cu numarul de morti israelieni, in ultimele cateva saptamani: cateva sute la - sa zicem - cinci. Trebuie spus din capul locului ca este absurd si caraghios sa compari intr-un razboi numarul victimelor si sa-l consideri "mai vinovat" pe cel care a omorat mai multi.

Apoi, mai trebuie avute in vedere niste fapte:

1. Aproximativ 10.000 de rachete au cazut pe teritoriul israelian incepand cu anul 2000.

2. 123 de copii israelieni morti in atacuri teroriste, din 2000 pana in 2005 - numarul lor a crescut cu siguranta.

3. Cateva mii de oameni ucisi in atacuri teroriste organizate in special de Hamas, din 2000 pana in 2009.

4. In ultimii 8 ani Israel a facut eforturi constante de rezolvare asa-zis amiabila a conflictului si, desi - in opinia mea - nu si-a jucat cartea asa cum ar fi trebuit, a "inghitit" crime oribile, si si-a ingropat sute de copii in numele pacii.

Cele mai recente victime ale razboiului (cel mediatic, de data asta, vorba prietenilor de la EVZ) sunt sutele de mii si poate milioanele de evrei priviti acum cel putin cu retinere de toata lumea civilizata si pretins pacifista. Nici Thailanda nu este suficient de departe...

Clash of Civilizations

2009-01-15T07:42:00.002+02:00

In jungla am fost un grup de 11: trei australieni (doi surferi indragostiti si un organizator de trekking prin jungla africana), un austriac stabilit la Londra (cool si elitist, parea un bou dar s-a dovedit foarte friendly), doi nemti din Berlin (el vorbitor de engleza, ea nu - el ii traducea permanent si mecanic), doi englezi (el cam zgarcit, nu voia sa dea 5 Baht pe o bratara, ea ar fi vrut sa cumpere totul - se-ntelege cam de ce era el zgarcit), doi canadieni, bineinteles (am cunoscut multi canadieni aici, cam in fiecare oras si in fiecare grup) si, in fine, un roman.

E bine de stiut ca atunci cand practica sporturi sau activitati de grup - mai ales cu un oarecare grad de risc - oamenii devin o comunitate, indiferent cat de diferiti ar fi fundamental. Prima mea senzatie cand i-am vazut in mini-van - la plecarea din Chiang Mai spre jungla - a fost ca nu prea aveam ce cauta acolo: eram sigur cel mai putin dotat fizic - barbatii chiar erau foarte bine facuti si pregatiti pentru sporturi extreme - iar la sfarsitul zilei paream prieteni de-o viata si chiar primeam felicitari pentru felul in care mi-am condus echipa de rafting (unde, daca esti ultimul din "ambarcatiune" tii una dintre "vasle" - un bat de bambus) cu care nu am cazut nici macar o data, in timp ce "adversarii' nostri faceau pe rand baie in rau.

By the way, australienii chiar par niste oameni extraordinari, exact in sensul in care mi i-am imaginat: foarte prietenosi si fara nicio alta problema in afara de trekking, surfing, rafting sau alte "-ing"-uri. Sper ca daca nu ating Nibbana pana la moarte si voi di nevoit sa ma reincarnez conform "Kammei", sa-mi fie dat sa practic surfing agresiv pe plajele australiene.

Spre Nord!

2009-01-15T06:39:00.002+02:00

Mi-am dorit foarte mult sa ajung in Nordul Thailandei. Citisem multe despre muntii si jungla din apropiere de Chiang Mai, despre Chiang Rai, Triunghiul de Aur (acolo unde fluviul Mekong uneste Laos, Myanmar si Thailanda in ceea ce a fost in anii `60 si `70 cel mai mare centru mondial de prelucrare a opiului si heroinei), templele buddhiste, ruinele unei cetati de acum peste 700 de ani etc etc.

Din pacate, nu am ajuns in Chaing Rai si la triburile refugiate din Birmania sau Laos nealiniate la politica de integrare a regelui thailandez, Rama IX. Dar am urcat in jungla, m-am plimbat pe un elefant (elefantii din sud-estul Asiei sunt mult mai mici decat cei africani, spre exemplu, si nu mananca decat vreo... 250 kg de mancare pe zi), am cunoscut membrii ai tribului Karen (refugiati din Birmania, Karen sunt - se pare - singurul trib de-acolo - din peste 200 - care s-au opus prin forta unuia dintre ultimelor - si dintre cele mai dure - regimuri totalitariste din lume), membrii ai unui alt trib, venit din Laos (Mok sau asa ceva - intre ei am cunoscut cea mai frumoasa fetita din lume, pe nume Ma, careia m-am prezentat si care repeta obsesiv numele blogului meu "Mat, Mat, Mat...") si am sfarsit - dupa o masa buna de orez cu legume si un pic de pui foarte parfumat - facand "bamboo rafting" pe cursul unui rau de munte.

Este foarte interesanta istoria acestr triburi, care au trecut muntii inspre Thailanda (este foarte usor sa ajungi aici, tara avand cateva zeci de puncte de frontiera cu Laos si Birmania, practic imposibil de controlat, mai ales acum cateva zeci - chiar sute - de ani). Este evident ca principala lor sursa de venit provenea din vanzarea de opiu si heroina, pana cand actualul rege al Thailandei (al noualea din dinastia Rama, cel mai longeviv din istoria tarii - este pe tron de 62 de ani - si, se pare, si cel mai iubit) a inceput o polititca de integrare. Le-a distrus acestora campurile de mac si le-a plantat ceai, cafea, orez si alte plante nenocive si cu acelasi potential de dezvoltare in climatul de munte thailandez, pentru a-i ajuta sa-si castige in continuare proprii bani. I-a ajutat sa-si construiasca un fel de rezervatii.

Unii dintre ei s-au integrat total (au primit carti de identiate si au inceput sa studieze in scoli si facultati din Chiang Mai si Chiang Rai), iar altii au ramas in munti, acolo unde primesc totusi ajutor permanent din partea statului (li s-au construit mici scoli, iar copiii sunt invatati sa scrie si sa citeasca de catre profesori thailandezi - vezi cazul lui Su). Membrii tribului Karen din Thailanda sunt cei mai multi - peste un milion - intrucat sunt si cel mai numeros trib din Birmania, dar in zona locuiesc un total de noua triburi.

Karen sunt foarte pasnici si ascultatori (lucru destul de usor de inteles, intrucat cel mai probabil cei refugiati aici sunt mai de graba dezertorii de pe campurile de lupta de gherila birmaneze si nu au de gand sa fie intorsi prea curand acasa), in timp ce unele triburi venite dinspre Laos sunt mai degraba nealiniate si continua sa cultive si sa fumeze opiu pe tot parcursul anului. Karen primesc turisti care-i privesc ca pe niste extraterestrii, dar le si cumpara salurile executate manual in fata lor, sau bratarile vandute de copii insistenti pentru... 5 Baht (10 centi). Alta lume...

Schwartz vs Houellebecq

2009-01-14T12:44:00.002+02:00

Sunt foarte bine-dispus in dupa-amiaza asta. Stau pe o terasa deasupra Marii Chinei de Sud, in Golful Thailandei, pe o insula mica si putin turistica - Koh Mak. Am luat cu mine din Romania mai multe carti. Printre biografii ale lui Buddha, scrieri despre Buddha si Manuale de Stil Masculin, am strecurat si singurul roman: Platforma lui Houellebecq. Evident, pentru ca se petrece in Thailanda.

Azi pe la pranz, cand m-am apucat s-o citesc, m-a fulgerat similitudinea unor experiente traite de personajul Michel si personajul Matei, in fascinantul "taram al celor liberi". Si antiteza perfecta intre felul in care fiecare eveniment a fost perceput. In mintea lui Michel, barbatul de patruzeci de ani obsedat sexual si sfios in fata unor femei neplatite, masajul "thailandez" cu sanii turtiti de fesele lui de barbat intre doua varste (care, apropo, este practicat tuturor clientilor, si nu special pentru el - si pentru cativa Baht in plus) este aproape divin. In acelasi timp - dar la o distanta de vreo zece ani - aceeasi practica mi-a smuls un zambet superior, chiar daca si o erectie.

Incerc sa ma lamuresc ce anume - in afara de varsta, se-ntelege - ar putea sa ne deosebeasca atat de mult, incat eu sa dispretuiesc aproape sexul platit, iar pe Michel sa-l fascineze. Diferentele dintre noi sunt fundamentale, chiar daca - se pare - avem aceeasi obsesie pentre corpul unei femei. Sa dau un exemplu-puseu de sinceritate: in timp ce personajul lui Houellebecq se masturbeaza cu gandul la femei musulmane sau scene de sex din Grisham (!?), eu ma masturbez aproape exclusiv cu gandul la fostele mele iubite. Mai mult, tipul de relatie pe care mi-l doresc eu cu o femeie este suta la suta bilateral: ma dezgusta sa nu pot saruta o femeie in timp ce facem dragoste, sa nu-i simt inima batand tot mai tare, cuprinsa de emotie cand o ating sau fara sa-i fac complimente soptite, pentru care sa-mi multumeasca exact asa cum simte. Pot fi considerat necopt, imatur sau siropos, dar toata conventia asta (poate mincionasa uneori) de placere reciproca este ceea ce ma anima sexual.

In timpul asta, Houellebecq (sau personajul lui) este tipul pragmatic, care doreste sa-i fie provocata placere si considera ca felul lui de a raspunde sunt cei - sa zicem - 4000 Baht pe care-i lasa pe noptiera la plecare. Nici unul, nici celalalt nu simtim compasiune pentru prostituate (suntem suficient de lucizi incat sa vedem ca cele mai multe dintre ele sunt foarte fericite cu statutul lor) si amandoi ne putem indragosti de o femeie. Totusi, varsta, educatia, cultura din care provenim ne face sa ne satisfacem diferit placerile turpesti. Desi, in esenta, parem sa semanam.

Ma rog, incep sa aberez poate. Dar exercitiul de a citi experientele unui personaj, traite aproape simultan cu tine, este extraordinara. Si cred ca ajuta la intelegerea mai profunda a unor lucruri aici, departe de casa. Ma gandeam chiar sa incep sa scriu un roman pe structura identica a cartii lui Houellebecq, dar in care sa schimb doar numele personajelor (adaptate la experienta mea) si perceptia lor asupra a ce li se intampla. Nici nu stiu daca as avea dreptul asta, legal, dar nu prea vad sa incalc regulile copyright-ului cu un astfel de proiect.

Thai Massage vs Sleazy Sex

2009-01-12T13:41:00.003+02:00

Joi, 8 ianuarie, Bangkok.
Doua femei de peste patruzeci de ani ma intampina in pragul usii. Imi sugereaza sa ma descalt si ma invita sa aleg din meniu orice masaj doresc. Aleg "thai massage", o ora si jumatate. Sunt invitat intr-o camera semi-obsura, cu paturi foarte tari si joase. Mi se dau o camasa din panza si o pereche de pantaloni (tiparul identic cu cel al unor pantaloni facuti de mult de Gyarfas pentru Oana si purtati de mine) si sunt lasat singur sa ma schimb.

Ma intind pe burta si una dintre femei se suie cu genunchii pe picioarele mele. Imi incruciseaza picioarele. Trage de incheieturi. Imi maseaza fiecare muschi. Imi rasuceste pe rand cate un picior, apoi mainile, apoi tot corpul. Imi pune genunchii pe noada, coatele de-a lungul sirei spinarii, isi infige degetele si podurile palmelor in muschii omoplatilor mei, apoi in ceafa.

Ma-intoarce pe spate. Imi trosneste degetele de la maini si de la picioare (apropo, stii ca e o prostie legenda romaneasca conform careia daca-ti pocnesti degetele iti tremura mainile la batranete?). Iar ma rasuceste, iar ma maseaza. Apoi ma aseaza in fund, ea se aseaza in spatele meu si incepe sa-mi infiga degetele in cap. Fiecare deget al thailandezei apasa exact acolo unde trebuie, in asa fel incat dupa o ora ma ridic din pat ca si cum as fi dormit douaspe' ore si as fi baut o cafea tare dintr-o inghititura. Nota? 6 euro cu bacsis si o ceasca cu ceai la plecare.

Vineri, 9 ianuarie, tot Bangkok.
Am citit multe scarbosenii legate de sexul platit din Thailanda. Si am vazut si mai multe. Trebuie spus, din capul locului, ca NU este recomandat sa agati o femeie pentru sex, din strada. In primul rand pentru ca ar putea fi barbat (nu-ti imaginezi cat de bine arata, in cel mai feminin sens cu putinta). Mai mult, eu zic ca ai putea sa te abtii de la orice tip de sex platit (asta daca nu ai peste 40 de ani si parte de sex de mai putin de doua ori pe an; sau daca nu ai un fetis pentru femeile cu ochii oblici, pentru sexul platit, pentru sexul cu o femeie care nu-ti cunoaste limba, pentru..., pentru..., pentru...).

Am intrat in prima casa din Thailnda in care nimeni nu m-a invitat sa ma descalt. In fata mea (si in spatele unui geam transparent) stateau in jur de 50 (cincizeci) de femei, asezate ca intr-o tribuna de fotbal. M-au intampinat cu urale si cu strigate disperate "take me!, take me!". O doamna de 40+ s-a asezat tacticoasa langa mine. "What do you recommand?", am murmurat vadit emotionat. Number four, on the second raw. Guaranteed! Numarul 4/r2 m-a costat o suta de euro, fara bacsis. Plata cu cardul. Am urcat intr-o camera cu neon, o cada, o saltea gonflabila si un pat. Am fost intrebat daca vreau ceva de baut. Am comandat un cocktail "for the lady" si o bere din care n-am baut nicio gura. Alti bani. Am fost invitat sa ma dezbrac, iar "doamna" a dat drumul la apa in cada si a inceput sa ude salteaua gonflabila cu gesturi automate. Si-a pus o bonetica de asistenta pe cap si m-a asezat pe saltea.

Incerc sa descriu: masaj "erotic" penibil, cu sanii (mici) frecati de spatele meu, apoi de stomacul meu, apoi de tot corpul meu (foarte caraghios). Dus rapid si sanatos. Sex oral cu finalizare (vorba prietenilor din Saljean). Negocieri pentru baccsis. Sex dinnou, numai cu gandul (evreul din mine) la suta de euro lasata la intrare. Oribil. Non-sexual. Dragele mele compatrioate, foste iubite, amante si iar iubite, va multumesc pentru serile (si dupa-amiezile, si diminetile) perfecte petrecute impreuna! Promit sa nu va mai tradez in felul asta niciodata*!

M-am tot gandit daca ar fi trebuit sa-mi para rau pentru fetele alea, care pareau insa atat de fericite sa le ia banii "farang"-ilor (straini/turisti in thailandeza), incat nu m-au lasat sa-ncerc niciun fel de setiment de mila sau compasiune. Dus insitent la hotel si promisiuni pentru sine. Stop.

*trebuie sa mentionez (ca sa nu va distorsionez realitatea despre Thialanda, potentiali cititori mai perversi decat mine) ca a fost a doua oara in viata mea cand am facut sex platit si a fost la fel de oribil ca prima data, adica acum vreo patru-cinci ani, intr-un apartament de pe bulevardul Decebal. Si prima oara cand am platit eu.

Tuk-Tuk

2009-01-12T13:00:00.003+02:00

In Bangkok - ca si in Chiang Mai, de altfel - am stat doar o zi plina. M-am trezit dupa 11, extenuat dupa orele de munca din Bucuresti, zborul cumulat de aproape cincisprezece ore si plimbarea lunga din noaptea precedenta.
Miercuri seara am avut un boost de energie care nu m-a lasat sa adorm, un pic din cauza entuziasmului si mult din cauza masajului thailandez (experienta pe care prefer sa o povestesc intr-o insemnare separata).

Revin la ziua de joi. Ma trezesc - un pic stresat sa nu pierd si-asa putinul timp ramas in capitala, imi comand o masa de fructe (ananas, banana, pepene rosu) si un pahar de suc de portocale proaspat stoarse. Ma-apuca o durere de burta insuportabila si fug spre toaleta. Nu ma panichez, citisem despre asta. In receptia hotelului (in aer liber, la fel ca mai toate receptiile din Thailanda) citesc negru pe alb: "Don't take a tuk-tuk. The tuk-tuk people act as a team, if they are taking you to see lucky Buddha (there is no such thing as Lucky Buddha), they want to take money from you. There is no such thing as tax free day in Thailand, if they are making you buy something because it's less expensive in one particular day, don't trust them etc. etc.".

In maximum o ora eram deja prieten cu soferul meu de tuk-tuk, care imi pregatise un tur intreg prin Bangkok pentru... 40 Baht (sub 1 euro). Prima oprire, "the TAT". Adica CEL MAI BUN CENTRU DE INFORMARE/ACOMODARE TURISTICA DE CARE AM AVUT PARTE VREODATA. "Take your time, I'll just wait in front". Am petrecut minimum o jumatate de ora cu Oui (da, stia ca insemna "da" in franceza), care mi-a facilitat un drum cu autocarul pana in Chiang Mai (peste 700km), un zbor cu avionul Chiang Mai Bangkok, 2 nopti de cazare in Chiang Mai, o noapte de cazare in Bangkok si sofer intre toate destinatiile pentru... sub 140 euro.

Tuk-tuk-ul meu ma astepta constiincios in fata. I-am spus ca vreau sa ma plimb cu barca pe raul Chao Phraya. Mi-a explicat cu o sinceritate neobisnuita acolo de unde vin eu ca el primeste cupoane de benzina gratuita daca ma duce sa vad templul Lucky Buddha. "Let's go there, than". La fata locului am invatat sa fac plecaciuni in fata statuii aurite, cu picioarele incrucisate. Am cunoscut acolo un profesor (in jurul templelor buddhiste de cele mai multe ori sunt scoli) care m-a invatat sa ma rog pentru noroc (so there is such thing as lucky Buddha).
Tuk-tuk-ul a continuat sa ma plimbe. Urmatoarea oprire: Thailand Tailors (dinnou, cupoane de benzina gratuite).

Bangkok este plin de magazine de costume cu croitori, care iti ofera posibilitatea manufacutrarii unui costum made-to-measure (plus camasa si cravata) pentru in jur de 200 euro. Gata in maximum 24h. I-am explicat cu greu croitorului ca sunt jurnalist de moda si ca ma interesa in primul rand fenomenul si nu aveam de gand sa-mi comand vreun costum. "Do you get one for free in your country?" I wish I had. E bine de stiut ca in imrejurimile Bangkok-ului exista vreo 200 de fabrici de imbracaminte, care lucreaza - pe langa fake-uri de Armani, Boss, Valentino etc. - aceste costume "bespoke la minut".

In fine, am pornit pe rau cu "a long tail boat". Adica, un fel de gondola thailandeza in care stateam doar eu si carmaciul. M-am plimbat pe canale (da, Bangkok are o portiune destul de mare de canale, cu o comunitate destul de numeroasa care locuieste practic pe apa) aproximativ o ora. Multa mizerie si oameni prietenosi.

"Do you want massage?", ma intreaba prietenul din tuk-tuk, indragostit de fotbal si de FC Liverpool. In timpul asta deja aveam in mana un pliant cu thailandeze dezbracate facand baie cu spuma - sigur nu masajul de care avusesem parte cu o seara inainte. Mi-am spus ca ca as putea merge (macar) o data la curve in Thailanda, tara-paradis sexual pentru sute de mii de nemtalai, rusi sau americani trecuti bine de patruzeci de ani.

Su Food

2009-01-11T19:07:00.002+02:00

Su nu este profesor pentru copii din familii sarace, ci pentru celebrii "long neck people". Adica unul dintre cele noua triburi care locuiesc in muntii din jurul regiunilor Chiang Mai si Chiang Rai, nordul Thailandei. Mi-a explicat alaltaieri seara, cand am luat cina impreuna intr-un restaurant mic de lannga un "Thai Bar", unde Su parea nerabdator sa ajunga "I will confort with a womaan tonight".

Nota: toti thailandezii par obsedati sexual, iar thailandezele sunt inabordabile, tocamai prin disponibilitatea neobisnuita pe care o afiseaza. Nu vei stii niciodata daca o thailandeza chiar te place sau vrea sa-ti ia banii (aproape sigur vrea sa-ti ia banii, chiar daca te place)

Am mancat caprioara cu alune si ceva planta foarte parfumata, caracatita cu ginger si alte mirodenii, un peste thailandez cu un sos foarteeee aromat si un pic iute si broasca thai style. Toate la aceeasi masa.

Inainte de asta, am bifat cam tot ce citisem in ghiduri turisitce, in avertismente din lobby-ul hotelului si pe net sa... nu fac. Mai tarziu...

Su

2009-01-09T08:52:00.004+02:00

Am ajuns in Thailanda dupa un zbor cumulat de vreo paisprezece ore. Mi-am indesat gecile-n rucsac (Mandarina Duck, the best in the world) si am inceput.

Taximetristul nu stia adresa hotelului si m-a lasat aproape de Khao San Road, exact in centrul turistic al Bangkokului. Alta lume. Khao San - la fel ca srazile din imprejurimi - este un bazar modern, hiper agitat si branduit: Burger King open 24h, Subway la fel, Durex: Have a good night and a safe sex! etc. etc.

Seara l-am cunoscut pe Su. Faceam amandoi fotografii Regelui si m-a intrebat daca stiu cine este. Ne-am imprietenit pe loc. El este din Chang Mai (unde voi merge si eu peste doua zile) si calatoreste des in Bangkok, cu serviciul. Ce face Su? Este profesor pentru copii din familii sarace, care nu au bani sa-si plateasca manuale, carti si scoala. El le cumpara, le multiplica, le distribuie si ii invata.

As fi vrut sa-i fac o fotografie (arata de vreo 20-25 de ani, dar pare sa aiba peste 40) dar nu am putut pentru ca purta un Buddha la gat: "no, no pictures when I wear the Budha". In seara asta mergem la templul Marelui Budha (in jurul orei 7) ca sa ne rugam impreuna. Exact cum auzi! Nu conteaza din ce religie provin, din ce parte a lumii sunt (apropo, si Su stie ca romanii sunt buni la fotbal, asa cum receptionera de la hotel stie ca suntem tara lui Dracula), ne putem ruga impreuna, eu il pot invata cateva cuvinte in romana, iar el promite sa ma-nvete thailandeza.
Abia astept...

Emotii..

2009-01-07T03:39:00.003+02:00

Nu prea pot s-adorm. Mint, nu pot s-adorm deloc. In capul meu sta captiv un robot de bucatarie care amesteca cu viteza ametitoare fragmente de tv, fifa 2009, nba live 2009, internet si multe multe planuri de calatorie. Mi-e cand cald cand frig. Mi-am pus in bagaj o tona de medicamente (n-am mai facut asta in viata mea). Simt cum imi pompez adrenalina in creier cum indraznesc sa ma gandesc unde m-as putea trezi saptamana viitoare. Mai mult, nu prea mai vad mai departe de urmatoarele doua saptamani. Poate mi-am dorit prea mult asta. Poate am trecut prin prea multe si poate m-am zbatut prea mult.

Mult a costat si biletul de avion. Avion? Parca mi-e teama un pic si de el. Mai de graba mi-e teama ca nu mi se va indeplini visul, asa cum l-am visat eu. Exact ca alaltaieri. Devin prea personal; vorbesc cu mine, nu cu tine. Mai mult, deocamdata tu - cititorule - nu existi. Sau ma subestimez. David, poate tu sa citesti... astept comentarii suculente. Ma-ntorc la bagaj. Sunt mandru de el (el, rucsacul: Mandarina Duck), dar si de cum am eficientizat spatiul pus la dispozitie. Dragi interlocutori invizibili, daca aveti idee de ceva ce si-ar putea uita un ins inaintea unei calatorii din Balcani inspre Asia, nu ezitati sa mentionati in "comentarii". Mie imi pare totul perfect. Tremur. Incerc sa lesin. Maine voi fi plecat departe.

3,2,1...go!

2009-01-03T01:36:00.003+02:00

Pornesc în noaptea asta un blog de reinventare. Îmi asum libertatea de a scrie aici orice-mi vine în cap şi în faţa ochilor, în mai multe călătorii de-ale mele şi/sau de-ale minţii mele. Spun că-i un blog de rienventare pentru că simt un pic nevoia să mă redescopăr, să-mi reaşez valorile şi să-nţeleg cât de mult am crescut şi cam cât timp de pierdut mai am. Sau dacă mai am.

În timp ce scriu mă gândesc că dacă blogul - ca unealtă de exprimare - ar fi fost mai mediatizat în România în anii mei de liceu, acum aş fi avut toate elucubraţiile copilăriei pe un suport online undeva, datate şi ordonate frumos, pe categorii. Pe lângă amintirile fizice care-mi lipsesc de-atunci, mi-e foarte dor de ce scriam... de poveştile care mi-au fost atât de dragi şi de care mi-am bătut joc nepermis, când am spulberat un hard disk cu pumnul meu de cimpanzeu.

Încep, deci, blogul de faţă cu intenţia de a nu mai pierde nicio amintire din viaţa mea. Nu am de gând să-l fac public în vreun fel, dar nici nu mă va deranja deloc să fie citit de către oricine l-ar descoperi întâmplător.

Să fie într-un ceas bun!